Am terminat cartea de citit aseară târziu și-am adormit cu gândul la Charlie Gordon. Nu-mi vine să cred că a fost scrisa de Daniel Keyes în 1966, după o nuvela scrisă tot de el 7 ani mai devreme. Spun că nu-mi vine să cred, pentru că lucrurile nu s-au schimbat cu nimic azi fată de vremea la care a fost scrisă cartea. Nu suntem nici mai buni, nici mai răi, nici mai deștepți, dar nici mai proști. Poate doar un pic mai bine pregătiți.
Dar să vă spun de Charlie. Sau mai bine de Algernon. Acesta din urmă era un șoricel simpatic căruia îi fusese îmbunătățită memoria până într-acolo încâ ajunsese să rezolve rapid labirinturi din cele mai sofisticate. Și cum testările pe oameni trebuiau să înceapă, Charlie, un tânăr cu retard mintal, s-a dovedit a fi subiectul cel mai bun pentru pionieratul în acest domeniu.
Știți că eu nu vă povestesc de obicei cărțile și n-am s-o fac nici acum, dar nu pot să nu vă spun că Charlie reușește să ajungă deștept (era dorința lui cea mai mare pe vremea când era doar un om de serviciu la brutăria unui prieten de-al tatălui său). Cu ce vine la pachet inteligența asta și cum îți schimbă cartea iremediabil perceptia asupra oamenilor cu retard mintal vă las pe voi să descoperiți. E o chestie la care eu nu m-am gândit până acum, îi compătimeam sincer pe oamneii de condiția inițială a lui Charlie, dar acum îi și înțeleg și voi încerca să mă și bucur pentru ei. Puțini dintre noi ”oamenii normali” sunt în stare să simtă în viața lor atâta inocență și fericire pură ca oamenii aceștia.