Dimineață. Pe terasă soarele încă se luptă cu vântul pentru supremație. Nina sorbea liniștită cafeaua, cu gândurile cufundate în griji și neliniști pe jumătate reale, pe jumătate închipuite. Într-o clipă tresare ca și cum și-a amintit brusc de ceva, lasă cafeaua deoparte, se ridică aranjându-și ușor rochia și pășește suav pe verdele iebii. Plete-i sunt ușor ciufulite de vânt, o suviță insistă să-i acopere fața și ochii, ba chiar îi gâdila nările. Încearcă să-și aranjeze părul fără să-și piardă șirul gândurilor și arătând în continuare preocupată de tot felul de lucruri, mai puțin de ce se întampla cu ea acum.
Pașii o duceau ușor, involuntar parcă, spre marginea scării. Piciorul drept, sunt sigură că a fost dreptul, i se oprește numai pentru o clipa, dar lovind cu forța unui ciocan în tăblia de la capatul scărilor. De sus. De aici nimeni n-ar putea spune cu exactitate ce și cum a fost, poate doar corpul ei, care păstrează, și-o va face mult timp de acum încolo, urmele căzăturii care a urmat. Împleticirea picioarelor și neputința mâinilor n-ar fi putut fi mai rele de-atât. Cu capul înainte și palmele încercând să prindă o balustradă imaginară, s-a împiedicat și-a căzut ghemuit și încâlcit, s-a zbătut, s-a mai rostogolit de două ori pe scări și s-a oprit pe cea de-a cincea treaptă, cu fundul înainte și picioarele în sus, într-o pozitie care ar fi făcut invidios orice contorsionist.
Să fi fost de vină o aliniere nefastă a planetelor, să fi fost aiureala din capul ei, cert e că o căzătură ca asta, venită într-un moment cum nu se poate mai prost (furnizorii ne-au trimis 1300 m de material în altă nuanță decât cea agreată de client), te poate trezi la realitate urgent. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. 🙁