Şi nu, nu mă refer la momentul în care colegul de birou face o glumă. 🙂
Aproape în fiecare dimineaţă când ies cu cafeaua în curte îmi aleg câteva floricele. Zilele astea a fost atât de cald, încât mi-a fost mila de sărmanele flori să le ţin zăvorâte în birou, aşa că vaza mea a rămas goală. Nu mă plâng, doar că mă obişnuisem ca florile să-mi zâmbească atunci când muncesc. 🙂
Bine, o să spuneţi că ar fi fain să zâmbesc eu atunci când muncesc, dar nu totdeauna îmi iese asta. Mă surprind uneori încrâncenată asupra lucrului pe care-l fac, fie că-i vorba de făcut o ofertă, de terminat un raport sau de împachetat pantaloni. Norocul meu e că momentele astea sunt rare şi se întâmplă mai ales atunci când se apropie ziua de salarii şi eu n-am încă banii necesari. Pentru că aşa-i în tenis, nu întotdeauna ăia care muncesc se scaldă în bani. Nu vă doresc să ajungeţi vreodată în situaţia de a nu avea de unde plăti salariile angajaţilor, în condiţiile în care i-ai mai ţinut şi după program câteva zile luna asta. Ni s-a întâmplat nouă şi am stat zilele alea într-un stres de zece ori mai mare decât dacă n-aş fi avut eu bani de pâine sau mâncare. Oricum, a fost demult, nu mai vreau să trec prin aşa ceva, dar o sa va povestesc odată şi cum se trece peste şi ce învăţăminte am tras din asta.
Revenind la bucuria de a munci şi de a vedea ceva ieşind din mâinile tale, ei bine, niciodată, dar absolut niciodată nu vei avea aceeaşi satisfacţie intermediind chestii. Adică luând de aici şi vânzând dincolo. Paradoxal, banii câştigaţi astfel sunt infinit mai mulţi, dar la sfârşit, când vei trage linie şi vei aduna, nu cu ce ai rămas tu, ci cu ce au rămas ceilalţi, cu ce te poţi mândri că ai făcut tu, îţi vei da seama că de fapt tu nu te vezi decât într-o sumă de bani pe care probabil se vor bate rudele după ce tu nu vei mai fi.