Eram o tânără cu gânduri mari. Nu mă gândeam sub nicio formă la măritiș, aveam în cap să cutreier lumea, să-mi fac o cariera și să aleg, în cunoștință de cauză și fără a lua în calcul averea, un soț perfect. Voiam să devin o doamnă.
Cam asta erau gândurile mele pe la 20 de ani, când mi-a picat în mână “Portretul unei doamne” al lui Henry James. Mi-a plăcut titlul în mod deosebit , dar când am început s-o citesc și s-o descopăr pe Isabel, m-am identificat pur și simplu cu ea. Adică avea fix aceleași idealuri, nu nega dragostea, dar știa că nu-i atunci momentul, voia să cunoască lumea, avea visuri mărețe… M-am identificat, zic, până când ea a moștenit o parte din averea unchiului său. Știam cumva că mie nu mi se va întâmpla asta, dar n-am renunțat să o admir și să-i urmăresc povestea.
Apoi brusc, m-am desumflat (căci mă umflasem mult în pene pe măsura ce dădeam paginile) când am aflat ca dintre toți bărbații din lume ea l-a ales pe Osmond, un om “mic”, un prefăcut, un machiavelic, care deși părea că se mulțumește cu puțin, era însetat de avere, putere și mai ales control.