Am urmărit și eu, ca întreaga omenire de altfel, situațiile prin care trece Japonia zilele astea. Am început șocant, urmărind live vineri dimineață imagini în care uriașul val tsunami înghițea clădiri, șosele și mașini pline cu oameni care încercau cu disperare să scape fie și în ultimul moment, de catastrofă. Unii au reușit, altii nu. Dacă simpla vedere a imaginilor mi-a făcut foarte rău, mă gândeam cum o fi pentru oamenii ăia să trăiască pe viu semi-apocalipsa asta. Groaznic!
În zilele care au urmat am urmărit știrile, am citit câteva bloguri scrise de români din Japonia care n-au fost încă afectați, dar care sunt acolo aproape, am citit explicații ale specialiștilor despre felul în care afecteaza aerul exploziile care au loc în reactoarele nucleare și am văzut cum romanii nu-s de acord să ajutăm Japoniei pe motiv că bogații lumi n-au nevoie de ajutor.
Oameni buni, Japonia poate are, poate nu are nevoie de ajutorul nostru, dar dacă noi ca oameni vedem ce se întâmplă acolo și rămânem pasivi, ne mirăm și atât, mai mult, avem impresia că suntem la adăpost de așa ceva, dați-mi voie să spun că atunci nu merităm să ne numim oameni. Să recunoști că nu-i poți ajuta e una, dar să spui că ar trebui să se ajute singuri (ceea ce-s sigură că ei oricum vor face) nu te face pe tine decât să-ți strigi în gura mare neomenia.