Acum trei ani, la începutul verii eram cu rolele prin Herăstrău. Toţi patru. După ce ne-am plimbat fo două ore la liber sau controlat, am mâncat îngheţată, am băut suc şi am admirat peisajul, ne îndreptam spre ieşire. Parc aglomerat, sâmbătă după amiază, caldură mare, veveriţe pe alei, noi fără griji, patinam haotic.
Maşina noastră era parcată undeva în pantă, la ieşirea din parc. Coboram panta lejer, când văd copilul Iulia trecând pe lângă mine într-o viteză ce mie mi s-a părut extrem de mare. Ţipa: “mamiiiii!”. Mintea mea bolnavă a procesat că ea are nevoie urgentă de ajutor şi vă daţi seama, fără să stau pe gânduri, am pornit după ea, tare de tot. În pantă. Credeam că nu se poate opri şi are nevoie de ajutor. 🙁
Am ajuns-o rapid, am smucit-o din mers şi am aruncat-o pe o bancă de pe marginea aleii, dupa care, în loc să mă concentrez să mă opresc şi eu, mi-am întors capul să văd dacă e ok copilul. Moment în care s-a întâmplat ceva la picioarele mele, rolele nu m-au mai ascultat şi fara prea lung preludiu, am văzut copacii învârtindu-se deasupra mea şi m-am prăbuşit brusc pe buci, ca să nu zic noadă şi apoi pe spate.