Mă uit uneori în jurul meu, dar cel mai adesea mi se întâmplă asta când privesc vreo fotografie frumoasă, și-mi spun: ”sunt fericită”. Căutăm toată viața fericirea asta, deși ea e, de cele mai multe ori, foarte aproape de noi, avem nevoie numai de ochi ca s-o vedem și de un nas bun pentru a-i simți parfumul.
Pe la 7 ani eram fericită și eram sigură că mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor contribuie mult la senzația de bine pe care o simțeam. La 12 ani credeam că fericirea e o puternică mireasmă de iasomie care te face să plutești cu ochii deschiși gândind la colegul de bancă care îți scrie bilețele cu care nici măcar nu știi ce să faci. Ok, așa era pe vremea mea, acum poate că fetele știu.
La 18 ani nu-mi amintesc să mă fi gândit câtuși de puțin la fericire, poate și pentru că toate îmi mergeau din plin și aveam o viața de genul raiul pe pământ, deși încă mergeam la școală și nu aveam iPhone. Abia pe la 25 ani, m-am gândit din nou la el și mi-a fost clar că moscul sigur era prezent în aerul fericirii mele. Tot cam pe-atunci îmi venise ideea că ar exista două feluri de fericire, una pentru femei și alta pentru bărbați. Pentru că și unii și ceilalți voiau să se întâlnească, s-a inventat dragostea.
Pe la sfârșitul clasei a V-a m-am îndragostit cum numai o fetiță cu ochii de azur o poate face, de un băiat, să-i spunem V, ce semăna extrem de tare cu unul dintre membrii unei trupe în voga la acea vreme, cu care aveam un mare poster la mine-n cameră. V învăța la altă clasa. Tot a V-a. Nu conta că aproape toate fetele de vârsta mea erau îndrăgostite de el, mie îmi plăcea și gata.
În 3 august 2008 scriam primul post pe blog. Au trecut de atunci 3 ani frumoși în care am crescut (vedeți, nu zic am îmbătrânit) odată cu blogosfera, am văzut și uneori făcut lucruri faine, am cunoscut oameni și cel mai important: am scris. Nu mult și bine, nu mult și prost, ci așa cum am crezut eu de cuviință, așa cum am putut și așa cum s-au întâmplat lucrurile.