Tag: amintiri

Când atunci înseamnă acum

Nimic nu mai contează.

Copilăria a fost, este și va fi cel mai frumos timp petrecut alături de părinți. E începutul istoriei fiecăruia dintre noi, e locul în care ne întoarcem cu gândul de fiecare dată când viața ne întreba “cine esti, de unde vii?”

Am adus vorba de părinți pentru că iYli mă îndeamnă să scriu despre aromele copilăriei mele, iar cele mai multe dintre ele sunt acelea cu care ne-au obișnuit de mici părinții. Ok, și bunicii. Fie că vorbim de boabe de struguri (da, numai boabe, asta primeam în serile târzii când nu puteam pune pleoapă peste pleoapă până ce mama nu se întorcea de la schimbul doi), fie că-i vorba doar de pâine tăvălită prin ou, prăjită în tigaie (nu de teflon, pe vremea aia nu știam ce-i aia) cu mult zahăr deasupra (ah, cât de nesănătos, ar zice mamele de azi), aromele astea există, ne sunt dragi și aducem vorba de copilărie de câte ori le reîntâlnim.

Continue reading Când atunci înseamnă acum

Povești de mărțișor

Eram în clasa a VIII-a și 1 Martie m-a găsit certată cu cel mai bun prieten. Nu-i spun iubit că nu știam ce-i aia. Îmi ceruse prietenia, eu nu i-am acordat-o pentru că-l consideram deja prieten. 😀 Cum auzise el că gelozia se obține plimbându-te cu altă fată prin fața celei ce ți-e dragă, se fâțâia mână în mână cu o prietenă buna de-a mea, ce învăța la altă clasă. N-am fost geloasă, dar n-am i-am mai vorbit. 😀 Pana la 1 Martie, când a venit la școală cu o cutie mare, plină cu mărțișoare pentru fete și o cutiuță mai mică, cu mărțișoare mai frumoase, pentru profesoare.

Stătea exact în banca din spatele meu, așa că eram practic cu cutiile la ceafă.  Le-a dat tuturor fetelor din clasă mărțișoare, ba a împărțit și pe la alte clase, numai pe mine m-a sărit. Până la ora de engleza, când m-a întrebat arătandu-mi cutia mică plină cu martisoare frumoase de tot: “Which of these you like better?” 🙂 Am vrut să fac pe inabordabila dar m-am abținut și i-am răspuns arătându-i unul cu o față de fată cu păr lung cu breton, făcut din mătase galbenă. Atât. Ora a continuat fară alte incidente legate de subiect. Ba îmi amintesc că în ora aia, deși am fost cu mâna pe sus, n-am răspuns la nimic, dar la sfârșitul lecției profesoara de engleză a spus: Azi nu am timp să vă pun note, dar Ninei tot îi dau un zece. Aveți cuvântul meu că nu scosesem o vorbuliță toata ora, dar aveam nevoie ca de aer de zecele ăla. 😀

Însă la sfârșitul orelor a venit la mine și mi-a dat mărțișorul pe care i-l arătasem, spunandu-mi: “Ia-l tu, că mi-a rămas.” N-am știut dacă să mă bucur sau să plâng, dar ăla a fost reînceputul unei lungi și frumoase prietenii. Prietenii am spus. 🙂

Continue reading Povești de mărțișor

Trei minute

Atat dureaza in medie sa citesti un post (eventual si comentariile) de pe blog. Orice blog.

Chiar nu conteaza daca scrie un actor, un fotbalist, un scriitor sau o femeie cu toane. Sunt trei minute. Ele ne vor evoca peste ani starea, gandurile, frustrarile, bucuriile, sufletul, prietenii, viata. Regasesti intr-un blog in medie trei minute din viata celui care scrie, in fiecare zi. Indiferent ca scrie de Basescu, de fotbal, de politie, despre el si ai lui.

Nu scriu decat de doi ani, dar chiar si asa, daca recitesc ceva din urma, ma apuca nostalgia si ma gandesc la cum era viata mea atunci, ce s-a schimbat, cum au crescut copiii, ce-am facut intre timp, ce m-a preocupat… Sunt multe.

Continue reading Trei minute

Hai cu mutatul

De când mă ştiu, m-am mutat o singură dată mai serios aşa. Adică am plecat din apartamentul unde strânsesem câte şi mai câte şi am venit să stau o vreme (doar până termin facultatea 😉 ) la Sorin. Da, exact, despre soţul meu vorbesc.

Cum credeţi că se muta un student pe vremea aia? Păi ce, apelează el la firme specializate pentru transport mobila? Are el un plan în ceea ce priveşte mutarea? Nu. Sau cel puţin, eu n-am avut.

Mai era o lună şi jumătate până la licenţă şi proprietarul apartamentului în care locuiam ne-a anuntat ca trebuie să eliberăm casa, pentru că i se întorcea fata din străinătate şi era casa ei. 🙁

Continue reading Hai cu mutatul

Balul bobocilor

Pe masură ce trece timpul, amintirile se înmulţesc. Pe măsură ce se înmulţesc cele mai vechi tind să se piardă sau în cel mai bun caz să rămână undeva într-un colţ permanent de memorie. De aceea uneori e bine să ne amintim de câte-o întâmplare din asta, care nu are legatură cu nimic, dar care la momentul producerii ei a avut un efect foarte puternic asupra noastra, a celor care erau de faţă, dacă şi acum, după circa 15 ani, amintirea asta ne strâneşte hohote de râs. Să vă spun:

Era în toamna anului 1989 şi pentru că eram clasa a unsprezecea ne revenea nouă deosebita placere de a organiza balul bobocilor în liceul Economic din Târgovişte. O, ce bucurie pe băieţii din clasa noastră, trei la numar. 😀 Am mers din clasă în clasă şi am făcut preselecţia pentru fete, luând în calcul strict criteriul frumuseţe. Mare greşeală.

În ziua balului, când noi juriul, cam ştiam pe cine vrem să alegem miss (oare nu-i aşa la orice concurs de frumuseţe?), preferata noastră a apărut la concurs, încălţată cu cei mai urati pantofi posibili, cu care totuşi poate ar mai fi avut o şansă la coroana, dacă încălţările ar fi fost măcar curate. Dar nu, tot colbul străzii şi noroiul ploilor trecute, pentru că nu căzuse picătură de curând, era pe botforii ei. 🙁

Continue reading Balul bobocilor

Feţe fără nume

Până pe la 20 de ani, recunoşteam la prima vedere orice om cu care făcusem vreodată în viaţa mea cunoştinţă. Ştiam după nume  toţi colegii de grădiniţă, după nume şi prenume, plus locul ocupat în bancă, toţi colegii de clasă din  generală şi liceu. Recunoşteam pe stradă orice elev din şcoala noastră sau de prin zona în care locuiam şi eram contrariată de fiecare dată când auzeam “Ah, îl cunosc, dar nu ştiu de unde.” Gândeam la vremea aia şi probabil că nu greşeam prea mult: “Doamne, ce retard, cum să nu mai ştii de unde cunoşti un om?!”

Îmi mai aminteam, aşa în linii mari, cam ce am făcut mai important în fiecare an al vieţii mele, începând cu varsta de 4 ani, când m-am mutat de la Brăila la Târgovişte şi am început grădiniţa. Ceva gen, la 5 ani am fost prima dată la mare, la şase ani am fost la prima (şi ultima) prezentare de modă din viaţa mea, etc… 😀

Bunnn. Anii au trecut şi treptat am început să uit lucruri.

Continue reading Feţe fără nume

Tu mai ai ceva de acum 20 de ani?

Că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la revoluţie, se ştie. Pentru mine a fost revoluţie, eu atunci am fost pe străzi, am strigat, am fugit, am pierdut prieteni, l-am urmărit pe Ceauşescu, am făcut poliţia să se dea cu noi, deci cum spuneam, pentru mine a fost revoluţie. Anii au trecut repede (prea repede) și iată-ne ajunși peste douăzeci de ani. Nu unul, nu doi, nu cinci , nu zece, ci douăzeci.

Amintiri despre epoca de aur s-au tot scris, ba s-au făcut şi multe filme, mai bune sau mai rele, pe subiect, deci tema e oarecum fumată. Ce ne-a rămas?

Zilele astea, stăteam şi mă uitam în jurul meu, să văd ceva de acum 20 de ani? Mă refer la ceva fizic. Palpabil.

M-am uitat prin şifonier, nimic. M-am uitat la șifonier, langa șifonier, televizor, pat, birou, cărti. Nimic. Bijuterii, încălţăminte, blănuri, nimic. Parchet, gresie, nici atât, ţinand cont că am facut casa mult mai târziu.

Am luat-o prin camere la rând. Perdele, draperii, farfurii, aragaz, cutii si cuiere, nimic. Am ajuns la concluzia că n-am şanse să gasesc în casă nimic, aşa că am pornit spre pod, aici cu sigurantă se va găsi ceva. Şi nici n-a fost greu. L-am găsit imediat în una din cutii: Continue reading Tu mai ai ceva de acum 20 de ani?

Doua zile de jurnal

Mentinez ca am acceptul copilului sa scriu acest post.

Sonia are un jurnal, in care scrie din cand in cand cu ce-si mai petrece timpul, desi a aflat de la nu stiu cine, ca in jurnal nu trebuie sa scrii ce ti se intampla, ci ce-ti doresti tu si nu vrei ca ceilalti sa afle. Ea zice ca  tot ce-si doreste ne spune, ca asa a observat ca i se implinesc dorintele mai repede. 😀

 Nimeni nu citeste ce scrie ea acolo, nici macar Iulia, insa ea nu ne interzice sa-l citim, zice ca e ca o poveste in care personajele sunt reale. Jurnalul l-a luat, cum era si normal cu ea la tara la bunici. Aici era tot timpul lasat in fata mea pe masa, insa nu ma tenta sa-l citesc, mai ales ca scrie atat de urat (caietul nu are paginile liniate si ea scrie stramb) incat cu greu as intelege ce-a vrut sa spuna.

Continue reading Doua zile de jurnal

Prima amintire

Prima amintire vine de undeva de foarte departe. Fie ca-ti amintesti ceva de la 2-3 ani, fie ca prima ta amintire dateaza de la 5-6 ani, aceasta prima amintire te-a marcat profund ca si copil. Ti-a ramas in minte pentru ca a insemnat pentru tine ceva major. A declansat un clic, pe care in alte imprejurari nu l-ai fi sesizat, insa asa……

Prima amintire poate fi legata de vocea mamei spunand o poveste. Liiceanu spune ca amintirea lui cea dintai este momentul in care, mama ii citeste pe la 3 ani  povestea Puiul. Il marcheaza, il face sa planga si intelege ca spre deosebire de povestile cu balauri, patania Puiului este foarte reala si apropiata de lumea lui.

Prima mea amintire este de pe la 2 anisori si este legata de Continue reading Prima amintire