Patron de microintreprindere

Am sărbătorit (ca pe vremea împușcatului) ziua de 1 Mai prin munca. Bine, fetele din atelier au avut libere trei zile saptamana trecută, așa că am compensat cumva ziua de ieri, dar nu despre asta vorbim, deși o mica legătură s-ar face și de-aici.

V-am mai spus eu cât e de minunată viața de patron de microîntreprindere în România, dar acum parcă iar am intrat în perioada aia în care mă gândesc pentru ce naiba muncim, că de ajuns pe culmile progresului tot nu ajungem. Sunt sigură că dacă făceam ceva distribuție de bunuri lucrate de alții (ceva, orice) am fi avut mai mare succes și mai puțină bătaie de cap, dar nu-i așa, cineva trebuie să și producă ceva, și de vreme ce asta știm să facem, am ales să fim noi ăia care produc. Ăia care se roagă de furnizori să aibă materialele pe care ei le vor, ăia care gândesc modelele și/sau le adaptează fiecărui client în parte, ăia care taie materialul e răspunderea lor și aduc plus valoare fiecărei bucățele de material, ăia care consumă tone de ață și kilometri de elastic, ăia care își petrec zilele și uneori și nopțile și weekend-urile pentru ca dead line-urile să fie respectate, ăia care nu-și țin angajații la ore suplimentare decât dacă aceștia își doresc bani în plus, ăia care încearcă pe cât posibil să țină prețurile sub control, chiar dacă materia primă se scumpește și clienții vor prețuri din ce în ce mai mici, ăia care așteaptă după banii pe produsele vândute, uneori și șase luni, ăia care n-au voie să se supere pe nimeni, ăia care trebuie să-i împace pe toți, ăia care plătesc salarii, dări la stat, impozite  și TVA-uri de zici că toată țara a muncit cot la cot cu ei, ăia pe care nu-i bagă nici-o bancă în seamă atunci când e vorba de împrumuturi (au profituri prea mici deși rulajul e unul bun),  ăia care nu pot da tunuri că nu-ți poți crește capacitatea de producție ca și cum ai aduce mai multe containăre din China, ăia care trimit cadouri de Paște și Crăciun clienților lor, mulțumindu-le pentru că datorită lor afacerea merge.

Ca toată lumea, ar vrea și ei să știe că va veni o vreme în care toate eforturile lor vor fi răsplătite și furnizorii le vor mulțumi că le sunt clienti de ani de zile, angajații își vor da seama că de noi toți depinde ca firma să meargă bine, produsele să fie de calitate și din ce în ce mai căutate, ziua în care clienții vor spune mulțumesc și după ce se vor folosi de produsele acelea, nu numai când obțin prețul ăla ridicol de mic, ziua când băncile îi vor ruga cu linii de credit și ei le vor refuza, ziua în care facturile se vor plati la livrare și mai ales, așteaptă ziua în care statul român își va prețui PRODUCĂTORII.

E din nou luni

Uneori e perfect să fie luni. Ca azi. Dacă n-ar fi așa de cald, ar fi mai mult ca perfect. Dar n-aș vrea să mă plâng din primul rând. Ok, al doilea.

Mai bine vă spun de ce e perfect: pentru că luni e o zi bună pentru noi începuturi. Azi nu mai spunem: de luni merg la sală, de luni mă las de fumat, de luni îmi țin dosarele în ordine… Luni spunem hotărâți: de azi merg la sală, de azi nu mai fumez, de azi dosarele mele stau în ordine…

Cine mă cunoaște știe desigur că aberez și că nu-mi place deloc ziua de luni. Nu pentru că trebuie să merg la muncă, cum ar crede majoritatea, ci pentru că se termină weekendul. 😀

Continue reading E din nou luni

Ce amuzant, totuși!

Ce amuzant, totuși! Să crezi că un om l-ar putea cunoaște cu adevărat pe altul. Te poți obișnui cu celălalt atât de mult încât să poți rosti cuvintele în același timp cu el, dar nu vei ști niciodată de ce celălalt spune ceea ce spune sau face ceea ce face, pentru ca nici măcar el nu știe. Nimeni nu înțelege pe nimeni.

Și totuși trăim cumva împreună, în pace de cele mai mlte ori, și rezolvăm lucrurile cu o rată a succesului destul de ridicată, astfel încât oamenii continuă să încerce. Oamenii se căsătoresc și multe căsătorii sunt reușite, au copii și majoritatea acestora ajung oameni cinstiți, au școli și afaceri, fabrici și ferme care funcționează la un nivel acceptabil – toate astea fără să aibă habar ce se petrece în capul celorlalți.

O scot cumva la capăt, asta fac oamenii.

Continue reading Ce amuzant, totuși!

Gânduri răvășite

Am gândurile împrăștiate și mărgelele la gât. Am mâinile date cu cremă și cafeaua nebăută. O riglă zace uitată într-un colț al biroului. Oare există și o lume a ei?

Săptămâna a început fără ca eu să pot lua startul odată cu ea și am aflat, în felul ăsta, că lumea se mișcă și fără mine, iar gândurile răvășite nu mă ajută deloc. Cu toate astea, astăzi e o zi foarte importantă pentru mine, așa cum ar trebui să fie toate zilele din viața noastră. Așa aiurită cum mă simt, astăzi  am facut un lucru de care-s tare mândră și pe care cu multă bucurie sper că îl voi duce la bun sfârșit. E un lucru simplu, ba chiar e și micuț, dar e departe de a fi neimportant. Repet, pentru mine.

Hai că scriind  mi se face ordine în minte și am senzația că  încep încet, încet să mă regrupez. Serios vă zic, mă simțeam ca și cum capul îmi era într-o parte, corpul în alta, iar mâinile și picioarele căutau ceva. Acum că degetele se mișcă grațios pe taste , picioarele s-au așezat comod unul deasupra celuilalt, ochii încep să mi se limpezească și mintea să cugete. Nu știu de la ce m-am simțit așa, parcă fără început și făr sfârșit, important e că scriind despre asta, senzația de împrăștiere trece și mă adun bucată cu bucată.

Continue reading Gânduri răvășite

Momente intense

Când spui moment intens eu înteleg emoţie, concentrare, suflet  făcut ghem, piele ca de găină, lacrimi în ochi,  o gheară în stomac, o zvâcnire de venă în spatele urechii… Le stiu, le cunosc, le-am trăit şi-am să le mai trăiesc. Nu se temină întotdeauna cu bine, dar sunt memorabile.

La mine prima dată s-a manifestat cu lacrimi în ochi.  Aveam 7 ani şi mă despărţeam de mama, care rămânea în spate în timp ce eu intram în şcoală. N-am plâns atunci, am făcut-o însă peste 25 de ani, când  eu am fost cea care a rămas în spate ascultând: “ să sune clopoţelul, în prima zi de şcoală, să-nveţe toţi copiii, să scrie cu cerneală…”  iar Iulia si Sonia, fetiţele mele, păşeau, ţinându-se de mână, pentru prima dată pe treptele şcolii. Mi se face în continuare pielea ca de găina la fiecare început de an şcolar. Al lor, că la ale mele, după clasa întâi n-am mai avut emoţii. Doar bucurie. Intensă.

Momentele de aşteptare sunt, iarăşi , de-o intensitate aproape nepermisă.  Un rezultat la un examen nu este aşteptat decât  cu inima strânsă,  fie că eşti la limita dintre  noua şi zece, fie sau mai ales, dacă esti pe punctul de a-l pica. Când nu ştii în ce toane va fi azi profesorul de statistică şi dacă problema aia se rezolva de fapt intr-un  alt fel.  Deh, momente…

Continue reading Momente intense

Lecţia de istorie

Ieri mândrele au avut de învăţat la istorie Participarea României la Primul Război Mondial, o lecţie de o pagină (istoria e mai scurtă în clasa a patra). Dupa ce au citit de două ori fiecare, m-au rugat să le pun întrebări din lecţie, să se verifice.

Prima întrebare: Unde a început Primul Război Mondial?

Iulia: În Europa Centrală.

Continue reading Lecţia de istorie

Solomon

solomon

Era crescută la oraş, dar se născuse într-un sătuc din deltă. Vacanţele le petrecuse la bunici şi avea pentru aceştia şi pentru felul în care ei înţeleseră să-şi trăiască viaţa un mare respect.

Acolo în sătucul din deltă l-a întâlnit prima dată pe Solomon. O pasăre mare, vorbitoare, înţeleaptă şi mereu prezentă atunci cînd avea nevoie de ea.

Continue reading Solomon

I'm so happy!

Va jur ca nu am avut timp nici sa respir. V-am zis ca tre’ sa dam ranadament 500% la munca, asa-i? Eu eu am vrut sa vad, daca pot mai mult. 😀 S-au adaugat la asta si cateva probleme personale (cand spun probleme personale, vorbesc despre lucruri bune 🙂 ) si lucrurile s-au desfasurat cu o viteza mai mare decat limita legala in zona mea. Asa ca a dat weekend-ul peste mine, la propriu. Habar nu am avut ca azi e vineri si ca ne-a dat Dumnezeu urmatoarele doua zile de odihna. Oh, cata nevoie aveam de asta, dupa saptamana asta de cosmar.

In primul moment m-am gandit ca n-am planificat nimic pentru weekend, insa e ok asa. O sa fac sambata si duminica,  fix ce vreau. V-am mai zis ca imi place sa nu fac nimic? Nimic care sa nu-mi faca placere, evident…

Sa aveti un weekend cat mai frumos!

If I would be a

Ultima leapsa de la Beti,  pentru voi toti 🙂

country: Belgia                                                                                                                                                                                                        door: brown glass door
form – shape and state: line
state of mind: happy
quantity: is not important
sunblock: it  made my brain reel
streetname: butterfly  ( asa se numea strada pe care am copilarit) 🙂                                                                                                                                                                                                              planet: The Earth
american: Tom Sawyer
dream: lots of thing
Romanian: Gabriel Liiceanu
Belgian: Hugo Claus  “The Sorrow of Belgium

Gata, acum ma duc la ceaiuri calde si doctorii, ca pana luni tre’ sa fiu ca noua. 😀