Nu știu dacă mai simte cineva asta, dar mi-ar plăcea să știu că nu sunt singura.
De fiecare dată când mă întorc dintr-o concediu, am o plăcere inexplicabilă de a întinde rufele la uscat. Aproape că am făcut un ritual din asta. Am mereu detergent și balsam de rufe nou, acum vreo patru ani mi-am cumpărat un uscător de rufe pe care să-l mut ușor de la soare la umbră, deși stăm la casă și am undeva în spate întinse niște sfori întinse.
Anul ăsta am mai urcat o treaptă în drumul spre nebunia deplină a spălatului de rufe de după concediu, așa că mi-am luat cârlige noi de rufe. Aproape fetiș, vă spun. Spăl hainele și le întind cu o plăcere care lipsește aproape complet în alte perioade ale anului.
Acum că v-am adus la fața locului, ca să zic așa, nu cred că vă imaginați cu greu cum arăta baia asta după ce fiecare creștin din casă făcea duș. Era, la propriu, lac de apă. Se uda oglinda, se uda wc-ul, se uda dulapul, se uda și nefericita de hârtie igienică, se uda totul și, dacă aveai noroc, rămânea uscat prosopul. Atât. În schimb, la duș erai în largul tău, nu aveai limite, puteai cânta și recita poezii fără să fii întrerupt de nimic, atâta timp cât nu uitai să închizi ușa de la baie. În fine.
Nu-mi vine să cred că weekendul acesta a nins și eu n-am văzut fulgii decât printr-o perdea cafenie, în graba pregătirii unei plăcinte. Nu, nu pentru mine era plăcinta, dovadă și faptul că am uitat-o în cuptor, un cuptor deștept care se oprește singur dacă cineva îl programează să facă asta. N-a avut cine.