Alocația după 18 ani

Odată ce împlinești vârsta de 18 ani ești automat scos din sistemul de alocații de stat pentru copii și dacă vrei să primești alocație în continuare (fiindcă ai dreptul, deoarece ești încă în timpul studiilor) trebuie să mergi la Agenția pentru plăți și inspecție socială de care aparțineți. Pentru București se merge în Magheru nr. 7 (și nu așa cum scrie pe net în Ion Câmpineanu 20). Acolo nu vă duceți așa, doar cu CI ci vă trebuie și de la unitatea de învățământ pe care o frecventați un formular (știu ei care), precum și un extras de cont pentru cazurile în care vreți să vă fie virată alocația pe card. Contul trebuie să fie pe numele copilului, că-i deja major și își încasează singur alocația.

Imediat ce au împlit 18 ani fetelor li s-a dat de la liceu formularul acela care dovedea că sunt încă eleve și cu el, cu extrasele de cont  și cu CI au mers împreună cu mai mulți colegi să depună actele la Agenția pentru plăți și inspecție fiscală. Totul a mers ca uns, peste o lună Sonia încasa deja alocația pe card, Iulia nu.

A mai trecut o lună, Sonia încasa din nou alocația, Iulia tot nu, așa că am mers împreuna la Agenția sus menționată să vedem ce s-a întâmplat.

Continue reading Alocația după 18 ani

Durbuy, cel mai mic oras din lume

Dacă tot m-am logat azi aici (ca să nu uit parola), am zis să vă și povestesc ceva despre Durbuy, cel mai mic oraș din lume, pe care l-am vizitat acum vreo două săptămâni. Așa-i că nu știați de el? Bine, așa spun cărțile poștale care se vând la magazinele de suveniruri.

Am petrecut în weekendul 18-19 noiembrie 2017 în Belgia, o țară de care eu m-am îndrăgostit de ceva ani și unde mă simt… cam ca acasă. Din Belgia ajungi repede (de la 20 de minute până în maxim jumătate de zi) în 5 țări vecine, Franța, Luxemburg, Germania, Olanda și Marea Britanie. Vă imaginați un concediu de două trei săptămâni cu cazare în Belgia și excursii de cate ozi doua in fiecare din țările astea? Eu da.

Revenind, în weekendul de care vă spuneam am vizitat Grotele Han-sure-Lesse o succesiune de peșteri care mai de care mai spectaculoase, pe care belgienii știu să le pună în valoare și să le exploateze turistic cum pot ei mai bine. E foarte frumos la grote, kilometri întregi de drumuri subterane incredibile care te fac să te gândești că și în subteran e tot un fel de lume.

Continue reading Durbuy, cel mai mic oras din lume

14 noiembrie – Ziua Mondiala a Diabetului

În fiecare an în data de 14 Noiembrie se vorbește despre diabet.

sigla-diabetCei care mă citesc de mai mult timp știu că am o nepoțică cu diabet, Aida, și de la ea am învățat atât de multe despre această boală încât vă pot povesti două zile despre ea. Stați liniștiți, n-am s-o fac acum. Voiam doar să vă spun că știu de la sursă cum e viața copiilor insulinodependenți, câte griji își fac părinții lor și cum au devenit cu toții niște minitehnicus pentru a-și ține glicemiile sub control.

Ce face medicina pentru ei, și mai ales ce fac părinții copiilor cu diabet de tip 1 pentru ca viața copiilor lor să fie una fără griji, am aflat ieri la conferința Noi și Diabetul organizată de Asociația Sprijin pentru Diabet, conferință la care au participat peste 250 de persoane. Pentru mine a fost o încântare să văd atâția părinți frumoși alături de copiii lor absolut superbi. Cineva chiar spunea că parcă au fost aleși copiii ăștia, sunt cu toții atât de frumoși…

Probabil ați auzit cu toții despre diabet și deja știți faptul că tratamentul său constă în administrarea regulată de insulină, dar probabil foarte puțini ați aflat că azi persoanele cu diabet de tip 1 pot folosi senzori de monitorizare a glicemiei (senzorul este implantat în piele, măsoară glicemia și la fiecare 5 minute transmite o măsurătoare la receiver-ul pe care purtătorul de senzor îl are în apropierea sa, cam cum ne ținem noi telefonul mobil). Asta înseamnă că persoanele cu diabet nu mai trebuie să se înțepe de fiecare dată pentru a-și afla glicemia, ci o facacum mult mai rar, doar pentru calibrarea senzorului. În completarea acestuia vin apoi pompele de insulină, adică niște dispozitive cu insulina, atașate de corpul diabeticului, care de fiecare dată când primesc o comandă elimină în corpul acestuia câtă insulină i-a fost comandată sau câtă își calculează singură, din nou fără înțepături.

Continue reading 14 noiembrie – Ziua Mondiala a Diabetului

Ce fac eu pentru mediu?

proteja naturaOmul e cea mai nebună specie.Venerează un Dumnezeu invizibil, în timp ce distruge o Natură vizibilă. Fără să-și dea seama că Natura pe care o distruge e Dumnezeul ăla pe care îl venerează. Hubert Reeves

Am găsit citatul acesta undeva și l-am pus într-un draft. M-am gândit atunci că voi scrie un post legat de chestia asta. Un post despre câți dintre noi am înțeles că asta ne ține în viață, Natura de care ne batem joc în mod sistematic.

Apoi a venit ziua în care am găsit draftul și n-am mai știut ce să fac cu el. Apoi m-am gândit la mine, și la ce fac eu, la nivel super-micro, ca să protejez natura. Am găsit așa: Continue reading Ce fac eu pentru mediu?

Cine stie sa fie parinte?

E o nebunie! Părinți, nepărinți și copii deopotrivă își dau cu părerea și emit teoreme despre cum ar trebui să creștem copiii sau cum ar trebi să ne fie părinții.

M-a luat de cap învălmășeala asta de păreri. Oameni. Suntem cu toții oameni. Suntem unici. Compatibili sau incompatibili cu ceilalți, mici sau mari, adulți sau copii, e DREPTUL fiecăruia dintre noi să procedăm cum vrem, să avem ce relații vrem, cum credem noi că e corect, atâta timp cât respectăm legile. Dacă o facem bine sau nu, ne-o va arăta timpul.  

Cine sunteți voi să spuneți cum se cresc copiii? Când s-a inventat chestia asta, cum că-i o știință să fii părinte? Să vă spun ceva, de peste 2000 de ani părinții au tot crescut copii. Mai buni, mai răi, mai sănătoși, mai bolnăviori, mai bine pregatiți pentru viața sau mai puțin bine. Vorbesc de părintele care încearcă, așa cum știe el, să facă tot ce-i mai bine pentru copilul său. Daca-i iese sau nu, i-o va arăta viața.

Continue reading Cine stie sa fie parinte?

Poze cu copiii pe net

Nu știu dacă e bine. N-am nicio teamă cum c-ar fi rău.

Aud zilele astea că-i rău să-ți pui poze cu copiii pe facebook sau în general pe net. Ok, e rău dacă pui în fiecare zi poze cu ei, dar  doar pentru că-ți bombardezi prietenii care probabil îți știu de acum copilul și-n ipostaze pe care n-ar fi dorit să le știe, dar de aici și pînă la legenda drobului de sare, cum că vin pedofili și ne fură pozele cu puștimea, cum că se poate întâmpla să-ți apară vreo poză pe cine știe ce site, în cine știe ce reclamă… Serios? Astea-s temeri de oameni care trăiesc în 2016 și-și mai și câștigă existența pe net?

A, ți-e teamă că te va judeca copilul mai târziu? Asta-i altă poveste, pe care stă fix în puterea ta de părinte să ți-o asumi. Dacă pui poze cu copiii tăi dezbrăcați, ai tu o problemă, înaintea celor care-ți vor fura pozele pentru cine știe ce chestii murdare.

Din experiență vă spun, copilele mele au crescut și azi se uită și citesc cu drag tot ce am scris și-am postat despre ele de-a lungul timpului. N-au avut nicio problemă cu ce-am făcut, s-au bucurat să citească chestii despre ele, iar de la o anumira vârstă și-au pus chiar ele singure poze pe net. E lumea asta în care trăim. E timpul ăsta. Sunt vremurile.

Continue reading Poze cu copiii pe net

Sunt un om mic

Simt o nevoie acută să fac bine. Uneori îmi iese, alteori nu.

Aseară am parcat mașina în fața unui cunoscut restaurant din oraș. Locul de parcare parcă mă aștepta pe mine: mare, în loc neinterzis de lege, aproape de local, ce mai, prefect. Închid mașina și mă îndrept spre intrare. Aud pe cineva în urma mea: Doamna, doamna! Mă uit în spate și văd o fată la vreo 20 de ani  care îmi spune că acolo e parcarea ei și-mi cere să-i dau și ei de-o pâine.

Inițial am vrut să-i spun că vreau bon, dar pentru că mă grăbeam și nu voiam să intru în polemici cu ea, i-am spus că vorbim când mă întorc. Bine, fata mea,  îmi aruncă ea de la distanța celor 20 de pași dintre noi.  Mă gândeam s-o cert, s-o trimit să muncească că nu-i ok ce face, că sigur se pricepe ea la ceva și poate ajunge cineva în viața asta… Sau mă gândeam că n-am s-o mai găsesc acolo când revin.

Intru în restaurant și, contrar așteptărilor voastre, mă duc în bucătărie (de fapt în oficiul de lângă bucătărie) și stau de vorbă cu bucătarii, măsor dimensiuni corporale, pun semne pe niște costume și după vreo 40 minute plec încărcată  cu o mulțime de pungi pe care le țineam în brațe una peste alta. Nu, nu erau cu mâncare.

Continue reading Sunt un om mic