Nu știu ce-i cu mine în ultimul timp, dar am chef de citit, văzut filme, ascultat povești triste (dacă-s cu happy end cu atât mai bine). Îmi vine să dau vina pe toamnă, dar mie toamna îmi dă optimism, mă face să mă trezesc la viață, îmi place vremea asta mohorâtă, mă bucur de noul meu halat de casă, dar nu pricep ce-i cu melancolia asta blegoasă.
Ca să-mi satisfac această nevoie am început să citesc Caietul Mayei de Isabel Allende. Acțiunea se desfășoară între SUA și Chile și împletește mai multe fire narative. Este o carte despre vindecare: de amintiri greu de digerat, de dezamagiri, dar mai ales de dependența de droguri. Pentru a scăpa de toate relele ce o urmăresc, tanara Maya Vidal se refugiază pe o mică insulă din arhipelagul Chile, printre oameni simpli, dar cu o viață fermecătoare pentru noi cei crescuți cu magazinul la scara blocului, oameni care descopera tarziu si fara prea mare entuziasm deliciile si imperativele modernității și își abandonează cu greu tradițiile. N-am terminat-o, dar sunt sigură că va fi cu ceva învățăminte de tras, cel puțin pentru mine.
N-am reușit încă să strângem piscina. Am vrut s-o facem ieri, dar picăturile de ploaie nu au lăsat-o să se usuce și udă n-o putem băga în pod. Poate că vor veni zile cu soare, zic eu, pendulând între dorul de vară și gândul la iarna ce va veni.