Deși ar fi trebuit să vă spun ceva despre ziua Europei, nu mă pot abține ca astăzi să nu scriu despre fotbal. Bine, poate nu atât de mult despre fotbal cât mai ales despre suporteri. Dar cum suporterii fără fotbal n-ar exista… Sau era invers chestia asta?
Știu că nu sună patriotic, dar îmi pare extrem de bine că niciuna din echipele românești nu joacă astăzi în finala asta. Nu merităm, cu atât mai puțin după incidentele de aseară de la Cluj. Sper doar să avem puterea de a fi gazde bune, chiar dacă hotelierii au triplat prețurile la cazare și bișnițari vând bilete la meci cu super-supra-preț. Ăștia suntem, nu ne putem da drept altcineva. Și totuși…
Îmi plac foarte mult oamenii care au pasiuni și cum azi subiectul principal e fotbalul, îmi plac oamenii pasionați de fotbal. Am curaj să recunosc că-mi plac suporterii mai mult decât jucătorii pentru că dacă cei din urmă joacă și pentru bani, suporterii își susțin favoritele din pasiune pură. Am avut norocul să cunosc în viața asta câțiva oameni pasionați atât de tare de fotbal în general, și de echipa lor favorită în special, încât mi-au insuflat și mie pasiunea lor. Oamenii ăștia, altfel cu vieți cât se poate de normale, se transformau atunci când vorbeau despre fotbal. Deveneau copii când își susțineau echipa preferată și erau emoționați de-a binelea pe tot parcursul meciurilor. Și da, înjurau, se bucurau, săreau, țipau, trăiau, dar niciodată, absolut niciodată nu l-ar fi luat la bătaie pe vecinul care venise cu ei la meci, dar ținea cu echipa adversă. Pentru că fotbalul, oricât ar vrea unii să ne facă să credem altceva, nu înseamnă ură. Înseamnă sport. Iar sportul este un joc. O competiție ce-i drept, dar în esență un joc. Un joc pe care-l iubești și tu și cel ce ține cu adversarul.