Când spui moment intens eu înteleg emoţie, concentrare, suflet făcut ghem, piele ca de găină, lacrimi în ochi, o gheară în stomac, o zvâcnire de venă în spatele urechii… Le stiu, le cunosc, le-am trăit şi-am să le mai trăiesc. Nu se temină întotdeauna cu bine, dar sunt memorabile.
La mine prima dată s-a manifestat cu lacrimi în ochi. Aveam 7 ani şi mă despărţeam de mama, care rămânea în spate în timp ce eu intram în şcoală. N-am plâns atunci, am făcut-o însă peste 25 de ani, când eu am fost cea care a rămas în spate ascultând: “ să sune clopoţelul, în prima zi de şcoală, să-nveţe toţi copiii, să scrie cu cerneală…” iar Iulia si Sonia, fetiţele mele, păşeau, ţinându-se de mână, pentru prima dată pe treptele şcolii. Mi se face în continuare pielea ca de găina la fiecare început de an şcolar. Al lor, că la ale mele, după clasa întâi n-am mai avut emoţii. Doar bucurie. Intensă.
Momentele de aşteptare sunt, iarăşi , de-o intensitate aproape nepermisă. Un rezultat la un examen nu este aşteptat decât cu inima strânsă, fie că eşti la limita dintre noua şi zece, fie sau mai ales, dacă esti pe punctul de a-l pica. Când nu ştii în ce toane va fi azi profesorul de statistică şi dacă problema aia se rezolva de fapt intr-un alt fel. Deh, momente…