Să-i spună şi ei cineva…

În weekendul ăsta am fost la ţară la părinţii mei şi acolo duminică dimineaţa toată lumea din sat, dar absolut toata lumea, cu mic cu mare, baştinaş sau musafir se uită la emisiunea “Viaţa satului”. Mărturisesc că am urmarit-o şi eu cu interes, mi-am amintit astfel că există viaţă şi dincolo de porţile oraşelor, şi încă ce viaţă… 

 În timp ce noi urmăream, cum spuneam, cu atenţie emisiunea, Sonia şi Iulia lipeau pe nişte coli de hârtie frunze şi tot felul de crengi. Se pregătesc intens pentru bazar, vă scriu eu zilele viitoare care-i treaba cu el. Între timp se prezenta în emisiune cum într-un sat (îmi scapă numele) o doamnă bibliotecară destupată le-a permis copiilor în bibliotecă accesul la net de pe vreo trei calculatoare, iar ăştia mici erau tare bucuroşi. I-a învăţat ce au voie şi ce nu au voie să facă la calculator dar sigur că, copiii curioşi  mai intrau şi pe unde nu aveau voie, mai ales baieţii. 😀 Când reporterul i-a întrebat ce le face doamna bibliotecară dacă îi prinde că accesează pagini de net care nu-s tocmai educative, copiii au raspuns că vinovaţii sunt pedepsiţi prin interzicerea accesului la net o luna de zile sau, atunci când copilul recunoştea că a greşit şi îi promitea doamnei că nu se va mai întâmpla, pedeapsa i se reducea la o săptămână.  Când a auzit aşa o grozăvie, copilul Sonia şi-a ridicat capul ciufulit dintre hârtii şi frunze şi cu un aer atotştiutor a zis:

– Ce doamnă fraieră! Să-i spună şi ei cineva că există magic desktop. Alege ea din prima site-urile la care copiii au acces şi nu mai stă să-i urmărească. Tu ştii tataie că există un program de calculator pentru copii?…

Continue reading Să-i spună şi ei cineva…

Să nu pierdem timpul…

Trebuie să recunoaşteţi că după aşa un weekend e musai să ne adunăm şi să avem o săptămână plină de reuşite. Adică, dacă nici după o vreme ca asta, în miez de noiembrie, nu sunteţi mulţumiţi, atunci nimic nu vă mai poate mulţumi pe voi.

Lăsaţi în urmă gândul că n-aţi plătit integral ratele, că salariile v-au scăzut şi că pe plan mondial, pentru că au fost multe inunadaţii în China anul ăsta şi nu s-a făcut la ei, chinezii au cumpărat tot bumbacul pe care l-au găsit pe piaţă. Să vedeţi acum scumpiri de haine, chiar dacă ele sunt în magazine de anul trecut şi n-au nici picătură de bumbac în compoziţie. Că aşa-i în tenis!

Mă rog, ziceam să lasam astea în urmă şi să ne concentrăm pe ce trebuie să facem pentru ca grijile de mai sus să nu ne mai bântuie. Să muncim, fraţilor! Nu în plus, nu în afara orelor de program , nu până la epuizare, ci cu plăcere. Să ridice primul piatra acela dintre voi care-i epuizat de muncă, care în timpul programului nu aruncă el şi-un ochi pe blog, twitter sau facebook chiar şi atunci când astea nu au nicio legatură cu felul în care câştigă el bani? Ok şi asta nu-i nimic, că nu  strică să te deconectezi de la muncă măcar 5 minute/ora (mai ţineţi minte ce bine ne făceau pauzele din şcoală?),  problema reală  apare atunci când în timpul orelor de lucru voi doar vă faceţi că munciţi. Nu-mi spuneţi că atât sunteţi plătiţi, atât munciţi, că nu ţine. În felul ăsta pierderea e de ambele parţi. Şi a voastră şi a angajatorului. Tu pierzi timp, iar timpul, cum ar spune Mastercard, e nepreţuit. Iar angajatorul pierde bani. Bani pe care un angajat conştiincios şi capabil i-ar putea câştiga pentru el dacă ar şti să-l motiveze. Sincer, cred că în sistemul motivaţional stau toate problemele românilor. Noi nu suntem din cei care să facă ceva din convingere.  Nouă trebuie să ne dai motive pentru a face ceva aşa cum trebuie. Iar cei care trebuie să ne motiveze sunt preocupati cu altceva. Nimic important. 

Continue reading Să nu pierdem timpul…

A mai fost cineva la bioenergoterapeut?

În continuare mi-e greu să scriu cuvântul ăsta.: bioenergoterapeut. Mă rog, o fi şi el în nomenclatorul de meserii că am auzit că “prezicător” e meserie de acum. Hai care vrea să-i ghicesc?

Revenind, mă duc de vreo 5 zile la bioenr…….eut, cică să-mi tratez unul dintre rinichi care zice ecograful că-i pe ducă. Duca asta nu se făcuse simţită, în sensul că niciodată nu m-a durât nimic. La rinichi mă refer că în rest… numai în cot de câte ori am simţit o durere acută. 😀

E, dacă după prima zi am simţit aşa un fel de energie în plus în tot organismul, după a doua  şedinţă au început să mă doară rinichii. Amândoi. Pe rând. Mă apuca unul, mă durea ce mă durea şi când ziceam că sunt mai rezistentă ca durerea şi i-am venit de hac, se muta în partea cealaltă. Chestia asta a ţinut o zi, cu întreruperi evident. Nu era o durere insuportabilă dar era durere. Atât. Din ziua aia durerea nu m-a mai vizitat şi sper să n-o mai facă niciodată. Doctorul sau cum i se spune bionerg………ului mi-a spus că şansele de recuperare ale rinichiului sunt de 90%.

Continue reading A mai fost cineva la bioenergoterapeut?

E altfel când stai la tine la birou

Asta-i a patra zi de lucru. În primele trei n-am avut timp nici să respir. Ce bloguri de citit dimineaţa, ce comentarii de lăsat pe unde mă mânanca limba să spun ceva?! Nimic. Aici de când intrii pe uşă, ai deja ceva de făcut, ceva care desigur nu suferă amânare pentru că atelierul stă dacă tu nu răspunzi instant cerinţelor. Şi credeţi-mă, n-aţi vrea să platiţi nişte oameni care stau. 😀

Când zici că totul merge ca pe roate în atelier şi fiecare ştie ce are de făcut, te trezeşti ca ai einşpe mii de mailuri de organizat, că trebuie să pregăteşti pentru contabilă actele de luna trecută, că trebuie să-ti faci cărţi de vizită, că-i musai să modifici nişte preţuri în ofertă. Exact atunci când eşti în mijlocul acestor activităţi, intră pe uşă un client nou care  nu ştie că  tu eşti în prima zi la birou şi habar nu ai în ce folder e oferta  cu cămăşi sau dacă ai cum să-i faci o geacă cu patent crem la spate şi la mâneci. Noroc că eşti  fată descurcăreaţă şi ştii cum să iei clientul, acesta pleacă mulţumit că cineva în sfârşit i-a înţeles cerinţele. Tu rămâi în continuare uitându-te lung după el şi sperând că între ai tăi (oamenii cu care lucrezi) e cineva care te va scoate din încurcătură şi va înţelege exact cum să-i facă mostra clientului ce tocmai a plecat.

Am uitat să vă spun că printre picaturi iei la telefon ( în vânzările de echipamente de lucru telefonul este deocamdată mijlocul de comunicare cel mai sfânt) toţi vechii clienţi, îi anunţi că de azi înainte vor vorbi cu tine, le promiţi că până la sfârşitul anului îi vei vizita sa vă cunoaşteţi şi face- to-face, etc.  

Continue reading E altfel când stai la tine la birou

Biografie sub forma de leapsa

Se gandeste Miruna ca nu v-am spus destule despre mine si imi paseaza o leapsa interesanta  Numai ca eu avand asa de multi ani o voi onora din 5 in cinci. 😀 Ia sa vedem:

la 6 luni– eram un copil foarte, foarte rau. N-as fi dormit o nopate intreaga  nici sa ma pici cu ceara. Asta o stiu din povestile parintiilor, am fost eu precoce dar nici chiar asa. Intr-o noapte m-a gasit mama sub pat, dormind pe matura. Nu intrebati.

la 5 ani – eram un soim al patriei fara palarie (cineva mi-a furat-o in gradinita pur si simplu din cap, eram fraiera rau), asa ca pe undeva faceam de ras partidul. Din aceasta cauza am ramas singura in gradinita cand colegii mei au fost la o prezentare de moda pentru copii. Asta e singura amintire nefericita din perioada aia. Ba nu, mai am una, dar pe aia nu v-o spun. 🙁

Continue reading Biografie sub forma de leapsa

Există o soluţie

Fetiţa asta, spre deosebire de ceilalţi copii din clasă, era taciturnă (se poate spune asta despre un copil?), neprietenoasă şi încăpăţânată, uneori de-a dreptul rea. Copilul nu fusese mereu aşa, starea ei s-a schimbat în clasa a treia când parinţii, îngrijoraţi de faptul că se joacă prea mult la calculator, i-au interzis să-l mai folosească. 

Ştiau de pericolele de pe net din auzite, că nu erau ei cei mai bine informaţi, dar nu erau nici nişte ignoranţi. Raluca s-a închis atunci în ea, s-a depărtat de prieteni şi nu a mai răspuns la stimulii de socializare veniţi din toate părţile la vârsta asta. Dacă mergeau în parc ea nu se juca cu ceilalţi copii. Pe foştii ei prieteni de la bloc nu îi mai găsea deloc interesanţi. Cu colegii de şcoala nu mai găsea subiecte comune de discuţie şi orice sarcină şcolară pe care trebuiau să o rezolve în echipă aproape că-i era imposibil de realizat. Parinţii nu mai ştiau ce să-i facă, iar profesorii, deşi au încercat pe mai multe căi, n-au reuşit încă să o facă pe Raluca să fie copilul vesel şi comunicativ care era odată.

Cam în starea asta era Raluca în prima zi de şcoală anul acesta, când a făcut cunoştinţă , forţată de împrejurări, cu copilul Iulia. “Copilul Iulia” e una din fetiţele mele, precizarea asta o fac pentru cei rătăciţi pe aici care au ajuns cu cititul postului la paragraful ăsta şi vor să înţeleagă şi continuarea.

Continue reading Există o soluţie