Să mă fi picat cu ceară şi n-aş fi dormit la prânz, copil fiind. Nici eu şi nici prietenii mei de la vremea aceea. Aveam o energie fix după masa de prânz ceva de speriat. Cred că n-am dormit la prânz în toată copilăria mai mult de 30 de zile şi astea cu greu, pentru că nu aveam încotro. Nu includ aici zilele de grădinită când de voie de nevoie stăteam cu ochii închişi şi făra voia mea adormeam.
Fetele mele sunt acum la fel. La gradiniţă dormeau la prânz, numai când le lua somnul pe neaşteptate, nu din proprie iniţiativă. Acum, de patru ani de când sunt la şcoală, nu vor să doarmă la prânz şi pace. Numai uneori, în vacanţele petrecute la ţară, la bunici, se întâmplă să adoarmă.
Odată cu trecerea timpului însă, chestia asta cu dormitul după-amiază îţi devine din ce în ce mai dragă, şi ajungi undeva în jur de 40 de ani să-ţi doreşti foarte mult ca imediat după masă de prânz să-ţi poţi face somnul de frumuseţe. 😀