Visul

Azi noapte aveam un job așa de bun că nu voiam în ruptul capului să mă trezesc dimineață.

Visam că lucrez într-un birou foarte frumos decorat. Eram eu cu încă vreo 7 oameni și în vreme ce ceilalți trebuiau să ducă firma pe cele mai înalte culmi de succes, jobul meu era să am grijă ca atmosfera din birou să fie una mișto.  Atât. Și oamenii ăia păreau așa faini, chiar și fetele. 😀

Chiar înainte să mă trezesc aflasem și că plecăm în team building.  E, acum dacă tot m-am trezit, să trecem la lucruri serioase și să mă duc la adevăratul job, care numai despre întreținerea atmosferei nu e. 🙁

Am vrut să fiu…

LiaLia are chef de depănat amintiri  și plasează o leapșă care la ea a sunat foarte amuzant, așa că mă iertați dacă mie nu-mi iese. 🙂

“Ce vrei să te faci când vei fi mare, puișor?” era laitmotivul întâlnirilor cu mătușile și prietenii părinților. Răspundeam invariabil “milițiancă”. Aveam un spirit justițiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezești , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am ținut-o așa până l-am cunoscut pe adevăratul Garcea. Locuia la două blocuri de noi și avea un băiat în clasă cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatălui și ne povestea tot felul de măscări în care era implicat bătrânul lui. Într-o zi ne-a spus că la o întrebare venită din partea copilului, de genul “Tată, Berlin este capitala Germaniei Federale sau Democrate?”, omul i-ar fi răspuns degajat: “Nu știu tată, că noi nu lucrăm cu nemții”. Respectul pentru tagma milițienească mi-a scăzut proporțional pe măsura ce tot aflam astfel de povești.

Colegul meu nici nu bănuia că din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicină. Apreciam maxim halatul alb de doctor, până într-o zi când am văzut la televizor un reportaj dintr-un abator și am văzut că și cei care tranșează porcii, tot halate albe poartă. Mi-a trecut repede și tare mă bucur că a fost așa, nu-mi place să văd oameni în suferință așa că am trecut mai departe.

Continue reading Am vrut să fiu…

Visul

Luni mi-am pus telefonul să sune la ora 6 (aveam o treabă de rezolvat) şi bineînţeles că nu a mai resetat nimeni alarma aia aşa ca, deşi ieri nu l-am auzit,  azi dimineaţă a sunat a nesimţire.  M-am ridicat fără de deschid ochii, am oprit sunetul de fanfara răguşită care venea din telefon şi se oprea undeva departe în ungherele casei, dupa care m-am aşezat în pat să mai dorm vreo oră. Asa a început…

Măi fraţilor, se făcea că locuiam într-un apartament de bloc, cu două camere. Sufrageria era dată cu fundul în sus pentru că venise fratele meu şi-mi adusese un obiect de mobilier lăsat moştenire de-ai mei, un obiect care nu se mai potrivea nicăieri la el acasă şi acum stătea în mijlocul sufrageriei mele. În sufrageria asta, înainte de apariţia obiectului care nu era nici masă nici dulap, dar şi masă şi dulap, exista o masă. Masa dispăruse.

V-am pierdut? E, aşa mă simţeam şi eu, pierdută în casa asta necunoscută care era totuşi a mea, în momentul în care aud o voce ce mă strigă din bucătărie. Era Hădean. Adi Hădean. Gătea. La mine în bucătăria din vis, care nici măcar nu era o bucătărie de vis. 🙁

Continue reading Visul

Pătuţul

Gata. Mi-au trecut toanele rele, au revenit cele bune. Am închis necazurile într-o cutie mica şi am acum o cutie nouă şi mare pe care vreau să o umplu cu lucruri frumoase.

De câteva zile caut să comand un pat supraetajat pentru camera fetelor. M-au înnebunit de cap cu asta şi am zis că merită să-l primească de Paşte, in loc de papusa chicco bello. 😀

Ieri, în sfârşit, am găsit pe cineva care nu mi-a spus direct că nu mai sunt (paturile sunt făcute undeva în Ungaria dacă nu mă înşel). Omul mi-a promis că încearcă să mi-l trimită până-n sărbători, mi-a facut şi reducere pentru că nu are culoarea pe care am vrut-o eu, etc.

Continue reading Pătuţul

Leapsa

1.Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând

Woodward il intreaba inca o data cum ajunsese sa se implice in acest caz. – Toti oamenii presedintelui- Carl Bernstein & Bob Woodward

2.Fără să verificaţi, cât e ora?

10.30

Continue reading Leapsa

Visul

Azi am nevoie de un tălmăcitor de vise. Acum să vă văd!

Se făcea că am plecat în Scoţia, să ne petrecem o vacanţă, într-un vechi castel transformat în hotel de lux. Eram cu Sorin şi fetele plus prietena mea Carmen, datorită căreia ne hotărâsem noi să mergem acolo. Ea aplicase pentru un job de administrator de hotel şi după o perioadă lungă de interviuri şi teste, primise jobul.

Am ajuns acolo şi am fost întâmpinaţi de proprietarul locului, un tânăr foarte frumos şi atât de manierat încât de noi fetele ne uitam la el ca la soare, pentru că prea fuseseră ursitoarele darnice cu dumnealui.  El a recunoscu-o pe Carmen din prima şi i-a spus că este exact aşa cum şi-a imaginat şi că văzâd-o şi-a confirmat că făcuse alegerea cea mai bună hotărându-se la ea. Singurul lucru care îl făcuse să stea puţin în cumpănă înainte  de a se hotărî sa-i dea eu jobul, a fost faptul că i s-a părut un pic timidă, dar probabil că vor depăşi ei timiditatea asta împreună. 😀

Am fost apoi cazaţi. Dacă la intrarea în castel nu am văzut nimic care să ni se pară extraordinar în afara  dimensiunilor impresionante ale hotelului, înauntru am rămas toţi cu gurile căscate. Era absolut copleşitor totul, iar ce mi-a rămas mie mai clar în minte au fost drumurile pe care trebuia să le parcurgem pâna în camere. Nu erau simple culoare sau scări ci trebuia să parcurgi întâi un labirint, să mergi apoi pe un buştean placat cu ceva aderent, să te strecori printr-o intrare mică şi să alegi una din uşile care iţi apăreau în faţa la un moment dat. Orice uşă alegeai, ajungeai de fiecare dată în camera în care te-ai cazat iniţial. Camerele erau mobilate exact ca în vechile castele, numai că totul părea nou şi foarte, foarte frumos. Geamurile dădeau spre o grădină suspendată sau cam aşa ceva, grădină din care venea sprea noi cântecul păsărelelor şi mirosuri demenţiale, de trandafiri, santal şi ambră.

Continue reading Visul

Mă joc în grădina din vis

De ani de zile visez din când în când o grădină frumoasă. Ce spun eu frumoasă, e un fel de rai. De cele mai multe ori, acolo nu sunt singură, am cu mine prieteni, persoane din familie și uneori necunoscuți. Necunoscuți la început, pentru că pe măsură ce trece timpul (din vis) toți necunoscuții îmi devin parteneri de joc.

Jocul diferă de fiecare dată și pe măsura ce am crescut, a devenit mai complicat. Mai compicat și mai palpitant. Mai complicat și mai interesant.

Nici grădina nu-i mereu aceiași, sau nu-i în același anotimp, sau nu-i în același loc. Dar e gradină. Indiferent că-i uneori plină de păsări, alteori plină de case, întotdeauna știu că-i o grădina. O grădină de vis, din vis.

Continue reading Mă joc în grădina din vis

Google

Aseară am visat că eram google. Vă dați seama cât de odihnită sunt acum?

Toată lumea dorea să știe câte  ceva, iar eu cunoșteam multa lume. Ce spun eu multă? Cunoșteam pe toată lumea și mult, foarte mult din trecutul acestei lumi. Interesant era că știam ceva și din viitorul ei. Al omenirii, desigur.

Aveam niște brațe extrem de lungi și multe, multe capete. Adică tot capul meu era dar multiplicat. Aveam probabil alt creier că prea le știam pe toate.  Partea bună e că nu mă simțeam la capătul  puterilor, datorită tuturor celor care vroiau să știe ceva și mă întrebau pe mine. Nici vorbă de așa ceva. Le răspundeam tuturor și așteptam noi și noi intrebări. Mă bucuram nespus când primeam întrebările astea și știam răspunsul la toate, la cele mai multe știam chiar o mulțime de răspunsuri. E adevărat că nu toate erau fix ce-l interesa pe cel ce căuta.

Partea mai puțin plăcută consta în faptul că în 75%  din cazuri, primeam întrebări cretine, venite de la oameni inutili. De exemplu unu m-a întrebat: “Care este sexul miresei?”. Acu, eu nu aveam de ales și trebuia să-i dau și lui câteva variante de răspuns. 😀

Continue reading Google

Grigorida

insulaTocmai am terminat de recitit Elevul Dima dintr-a saptea. Nu radeti, ca Nichita Stanescu a citit-o de sapte ori. 😀

Drumes descrie in carte, visul unor tineri de a infiinta pe o insula inca nelocuita, o tara perfecta, Grigorida. Desigur ca insula ii asteapata cu o comoara imensa si ei vor fi atat de bine pregatiti si vor avea specialisti din toate domeniile incat planul lor ar fi teoretic imposibil sa nu fie perfect. Practic insa…

Recunosc ca baietii m-au uimit si pentru cateva clipe chiar am crezut ca visul lor se poate realiza. Apoi mi-am dat seama ca asa ceva e imposibil de facut cu oamenii. Oamenii au orgolii, oamenii sunt egoisti si cei mai rau, oamenii pot fi cumparati. Asa ca e mai bine asa, fara tara perfecta, fara armonie si intelegere, fara sport, arta, sau scoli inalte. Fara oameni integrii fara nimic. Pentru ca sunt din ce in ce mai convinsa ca dupa noi va ramane nimic.

Continue reading Grigorida

Toane pe scurt

Pentru ca simt nevoia sa impartasesc cu voi, micile intamplari din ograda mea, va zic asa:

  • aseara am vazut Revolutionary Road , mi-a placut, numai ca, am regasit o  Kate Winslet usor imbatranita, dupa 11 ani de la Titanic. Ma bucur insa ca a luat Oscarul pentru cea mai buna actrita, cu rolul principal  din “The Reader”
  • am visat azi noapte, ca ma ruga sefu’ sa muncesc macar jumatate de ora pe zi, ca el ar fi multumit 😀
  • dimineata cand m-am trezit, am gasit-o pe Sonia scriind la franceza, cica uitase de tema asta;
  • azi ma duc la coafor sa ma fac mumoasa 🙂

Acum v-am lasat, ca intru in jumatatea aia de ora din zi, in care chiar muncesc 🙂