Există oameni pentru care viața se oprește undeva la 30 de ani. A lor, nu a altcuiva. Există oameni care se opresc din trait la 25 ani, că deh, nu mai e mult și ajung la 30 și, vedeți voi, sunt deja trecuți, și-au trait traiul și-au mâncat mălaiul. De acum încolo să-și crească copiii și să le facă toate poftele, pentru că lor părinții nu le-au îndeplinit toate dorințele când erau mici și uite, tare mult au suferit. Atât de mult, că aum la 25 vor să renunțe definitiv la a se mai gândi la ei și au decis să crească copii care să le împlinească visele. Copiii cărora le îndeplinesc ei acum și dorințele nerostite sau mai ales pe acelea.
Femei tinere, aproape fete, care se mulțumesc cu statutul de casnică și cu cele 90 de kilograme pe care le aveau în luna a noua de sarcină. Nu contează că tinerețea lor abia cum începe, nu contează că băiatul cu care s-au căsătorit le-a plăcut cu părul lung și castaniu, nu tunse băiețește, decolorate și făcute permanent. Știți, o vreme am crezut că soluția de permanent a dispărut de pe fața pământului, dar nu-i deloc așa. Pentru a vă convinge nu trebuie decât să mergeți în parc și s-o urmăriți pe doamna al cărui copil tocmai a căzut în cap de pe tobogan. E blondă, creață artificial și fumătoare. Știu, din descriere ai zice că-i bunica puștiului prăbușit pe covorul anti-traumă de sub jgheabul înclinat, dar nu-i. E mă-sa. Și n-are mai mult de 25 de ani. Păcat. Cine știe ce visuri a avut ea pe vremea când era copilă. Sunt sigură că printre ele nu era ăsta cu delăsarea. Cu renunțarea la a mai fi. Măcar dacă ar fi supravegheat copilul acela cum trebuie!
În fine, să trecem la băieți. Vorbesc de cei tineri, fără job, întreținuți de neveste și bețivi. Credeți că nu sunt? Numai la mine pe stradă știu vreo trei. Să zic merci că ăstia pe care-i știu măcar nu-și bat nevestele. Dar sunt convinsă că sunt unii care fac și asta. Și-s tineri. Asta mă supără cel mai tare. Că n-au învățat nimic de la generațiile din fața lor. Că n-au modele. Că n-au respect de sine și nici țeluri. Sunt oameni care au renunțat să se gândească la ei. Sunt oameni pentru care viața s-a sfârșit.
Hai să vedem cum e cu 
Ramona are 20 de ani şi refuza orice job plătit sub 1000 lei. Nu o interesează altceva decât să câştige mai mult de 1000 lei/lună. Nu merge la interviuri să laude ce ştie ea să facă sau să afle ce-i necesar să ştie pentru a face faţă postului, ci merge pentru a vedea ce salariu se oferă.