Sunt uneori atât de lipsită de vlagă și de idei încât îmi vine să mă așez într-un colț și să aștept să-mi treacă. Dar nu mă ține mult și imediat mă aud spunând: fără idei, fără idei, dar s-o știe toată lumea. Și uite așa mă trezesc scriind.
Mi se pare că s-au înghesuit prea multe lucruri de făcut într-un timp nu prea scurt, că asta s-a mai întâmplat, ci pur și simplu s-au înghesuit. Nu-i timp de ele, dar nici să le dau deoparte nu-mi vine. Am ajuns să percep momentele petrecute în fața unei cafele ca pe fericirea supremă. Am ajuns să mă bucur că nu-i mai rău, chiar dacă e destul de rău, am ajuns să nu mă mai gândesc la oboseală pentru că…am obosit deja.
Departe de mine gândul de a mă lamenta sau de a căuta scuze. Nu-i vorba de asta. Mă uitam ieri în oglindă și-mi vedeam ochii parcă mai încercănați ca altă dată. Și mă gândeam că nu-i ok. Cred că n-am dormit mai mult de 24 de ore în ultima săptămână. Dacă mă credeți, nici nu m-am cântărit vineri. Am uitat. Si când mi-am dat seama de asta, o cută finuță mi-a apărut pe frunte. O cută care ieri nu era acolo, dar care de azi se va alătura suratelor sale la fel de tinere și finuțe deocamdată.
