Știu că una din poze am pus-o și ieri pe facebook, dar azi trebuie să vi le arăt pe fete. A fost prima lor ședință foto, au fost emoții, a fost timiditate, dar s-au descurcat:
Pozele au fost făcute în cadrul proiectului Portret de copil. Multumim Bogdana, Cristi și Radu!
A fost cel mai frumos 1 Martie din câte au existat. Aș vrea să-i mulțumesc într-un fel Cristinei Bazavan, despre care știam că-i super-woman, dar când deja ai o impresie la superlativ despre cineva, mai departe de asta nu-ți găsești cuvinte, așa că-i spun simplu: Mulțumesc, Cristina!
Am văzut alături de alte 49 de bloggerite (aveți poze mai jos) un film românesc despre care se va vorbi mult. O comedie romantică extrem de reușită, în care actorii se poartă natural.
Dar suprizele au fost departe de a se fi terminat. Imediat dupa film în fața noastră și-au facut apariția în carne și oase, două dintre actrițele pe care tocmai le admirasem pe ecran. Dana Voicu si Ana Popescu. Frumoase și talentate, ne-au povestit cum au decurs filmarile, cât de greu (sau nu) le-a fost să-și joace rolurile perfect, cum se recunoaște o camașă de barbat însurat, cât de ușor au trecut de la relația profesor (Dana)- elev (Ana), la cea de șefă (Dana) și subaltern (Ana), și multe, multe lucruri interesante de la filmari.
Era intr-o vara demult. O fetita de 10-11 ani (eu) venea cu parintii de la bunici, dupa o vacanta petrecuta cu aer curat, multa verdeata si prieteni buni. Tatal fetitei are ideea de a se opri intr-un sat din drumul lor, pentru a merge in vizita la o matusa indepartata de-a lui, pe care n-o vazuse de multi ani. Asa se practica la tara. Cred ca-i valabil si pentru acum, sa mergi in vizita neanuntat, dupa ce n-ai mai dat pe acolo cativa ani buni.
Am ajuns repede, la rudele necunoscute noua copiilor, care ne-au primit cu inima deschisa, ne-au pus pe masa ce aveau mai bun si ne-au cinstit cum se cuvine. Din vorba-n vorba, am aflat ca baiatul mai mic al matusii era fotograf la un ziar din Buzau. Cum baiatul era si el prezent acolo in ziua cu pricina, ne-a facut tuturor cateva poze cu un aparat care pe mine una m-a lasat cu gura cascata. Era un aparat care face poze alb/negru evident, dar era mare, negru si frumos. Parca avea si viata in el, asa am simtit eu atunci. La cererea matusii a trebuit ca si tanarul fotograf sa se aseze la poza in grup si cum aparatul nu se putea pe vremea aia declansa singur, cineva trebuia sa faca poza.
De vrajita ce eram sa pun si eu mana pe aparatul ala, am sarit ca vreau eu sa apas pe buton si sa le fac o fotografie. Spre surprinderea mea, m-au lasat. A fost mai simplu decat m-am asteptat, am avut doar grija “sa-i prind pe toti”. Mi s-a parut extraordinar si am ramas cu aparatul ala in minte multa vreme.