Nu râdeți!
Cam o dată la doi-trei ani mă apucă dorul să fiu profesoară. Asta se întâmplă fără excepție în perioada în care reîncep școlile. Ca dovadă articolul ăsta l-am început anul trecut pe vremea asta și zace în draft de atunci, așa că o să vă povestesc acum, când sunt din nou în plină criză profesorală.
Îmi place foarte mult să lucrez cu copiii, dar cum n-am făcut la timp nimic în sensul acesta în plan professional (adică să mă fi dus, naibii, la școli de profil), a trebuit să mă mulțumesc cu modelarea fetelor mele. Asta nu mi-a potolit deloc setea de interacțiune cu copiii de vârstă gimnazială (da, am și pretenții, simt eu că m-aș înțelege perfect cu puștii de 10-14 ani), ba din contra, îmi doresc și mai mult asta atunci când observ (cu o doză mare de groază) faptul că ele au depășit pragul acesta.
În fine, acum dacă am depășit subiectul mâncare, putem reveni la ce ne dorim anul acesta. Pentru că așa suntem noi, nu putem trăi fără a ne dori câte ceva de la fiecare nou început. Numai că de data asta eu îmi doresc ca toate să rămână exact așa cum sunt: să fim sănătoși, să avem de lucru, să visăm la vacanțe, să facem fapte bune, să citim mult și să scriem cu suflet.
În glumă sau în serios fiecare dintre noi am spus, cel puţin o dată în viaţă, replica din titlu:
Intotdeauna am sperat sa-mi petrec ultimii ani din viata intr-un azil. Bine, lumea zice ca-s nebuna ca ultimii ani trebuie sa-i petreci langa copii, nepoti, asa-i normal sa-ti doresti. Eu nu si nu, vreau la azil si cu asta basta.