Tag: copilarie

Înainte să fim ai voștri

Anul trecut am stat cam prost cu cititul, au fost în jur de 25 de cărți în total, cu tot cu cele neterminate, și au fost multe așa. Ori am eu pretenții prea mari de la carte, ori nu mai am suficientă răbdare să las un carte să mă prindă, ori … Ideea este că am renunțat la multe cărți și mi-am propus ca anul acesta să selectez mai atent cărțile care-mi  vor ajunge pe noptieră sau în kindle.

Am pornit 2019 foarte bine din punct de vedere al cărților, am terminat deja trei și citesc acum ceva în engleză (merge mai greu decât m-aș fi așteptat), dar azi vreau neapărat să vă povestesc despre această carte scrisă de Lisa Wingate (nu cred că am mai citit ceva scris de ea):  Înainte să fim ai voștri. 

Nu am citit nicăieri o recomandare, am intrat zilele trecute într-o librărie și pur și simplu cartea mi-a ieșit în față. Deși titlul semăna cu cel al seriilor pe care le citește  tineretul azi (Înainte să te cunosc, După ce te-am pierdut, etc), povestea asta nu-i deloc una asemănătoare. Dar deloc. Vorbim acum de o carte inspirată dintr-o poveste reală, fără ca niciun personaj să fie totuși real. Acțiunea se petrece pe două planuri, unul în perioada 1939-1940 și altul în zilele noastre. E despre copilărie, despre mii de copii smulși de lângă părinții lor și vânduți apoi către familii bogate și dispuse să plătească bani grei pentru a avea un copil (existau la mica publicitate din ziare anunțuri de tipul “Vrei să-ți faci un frumos cadou de Crăciun, ia-ți un copil cu ochii albaștri!”). Este despre încercări, despre nesiguranță, despre iubire, despre regăsire și alegere. Lucrurile acelea s-au întâmplat cu adevărat, poate nu cu Rill, Fern sau Judy, dar sigur cu mulți alți copii, cu multe alte destine.

Continue reading Înainte să fim ai voștri

O amintire de acum 30 de ani

Guma-turbo-cu-surprizeEra un weekend ( pe atunci îi spuneam sfârșit de săptămână) călduros de început de noiembrie. Eram în forfotă mare, urma să merg la o ziua unei prietene foarte bune, dar înainte de asta voiam să-mi termin temele. Nu trebuia, voiam să le termin, ceea ce am și făcut. Ok, s-a dovedit a doua zi la școală că m-am cam grăbit, dar nu despre asta vorbim acum.

A venit ora stabilită pentru petrecere, mama mi-a împletit o coadă spic de toată jena și, îmbrăcată cu cea mai la modă rochită a anilor 80, am plecat către apartamentul în care se ținea petrecerea, trei etaje mai jos, zece metri in față și incă un etaj mai sus. Adică la etajul unu în blocul de vis-a-vis.

Ne-am adunat acolo vrei zece fete și-un băiat. Nu-l invidiați, era fratele sărbătoritei și cred că și-a dorit mai mult ca noi sfârșitul parangheliei. De ce zic că noi ne-am dorit să vină sfârșitul serii? Pentru că imediat cum am intrat, tatăl fetiței care în acea zi de toamnă împlinea 12 ani, ne-a promis că la sfârșit ne dă fiecăruia dintre noi câte ceva. Omul se întorsese de curând din străinătate (Irak sau Libia, nu-mi mai amintesc, cert e că pe vremea aia astea două erau țări în care românii mergeau la muncă) și dacă ești copilul acelor vremuri, atunci sigur știi că oamenii care veneau din străinătate aduceau pentru copiii lor, printre altele, GUMĂ DE MESTECAT. Cutii întregi.

Continue reading O amintire de acum 30 de ani

Oameni și prieteni

Am  așa o mare strângere de inimă când uit la fetele mele și mă gândesc la copilăria mea… Nu, nu-i vorba de timpuri, e vorba de prietenii. De prieteniile acelea pe care numai în copilărie le ai, vorbește și Andreea de una aici, despre sentimentele acelea neștiute de lume, împărțite doar cu cea mai bună prietenă.

Le văd pe ele azi câtă pasiune pun în relațiile cu prietenele lor și nu pot să nu mă gândesc că probabil în câțiva ani, cu majoritatea abia dacă se vor mai saluta pe stradă. Sau pe facebook. Ce dacă acum își împart pachetul de mâncare și își urcă una alteia rank-urile la jocurile pe calculator? Vor veni probabil timpuri în care și lor li se va strânge sufletul atunci când își vor aminti de vremurile astea. Noua ca si adulti nu ne rămâne decât să avem grijă ca ei/ele să-și creeze amintiri. Amintiri ce vor dăinui peste timp mai mult decât prietenia lor. e imposibil să rămâi la fel de prieten cu toți oamenii minunați cu care te intesectezi în viață. Nu putem alege oamenii din jurul nostru, dar putem avea grija să ne înconjuram de oameni de calitate.

Asta mă face din nou să mă gândesc la un status de facebook pus acum câteva zile de Carmen: oameni si viata

Continue reading Oameni și prieteni

Revederea de 21 respectiv 26 ani

Am trecut de 10 ani de la terminarea liceului, am trecut de 15 ani de la terminarea școlii generale, am trecut și de 20 ani de la terminarea liceului si de 25 ani de la terminarea generalei. Am trecut, dacă putem spune așa de numerele rotunde tradiționale la care se fac revederile între colegi.

Numai că anul acesta, atât colegi mei de școală generală cât și cei de la liceu s-au hotărât să facă cumva să ne reântâlnim cât mai mulți din generațiile noastre, așa încât la începutul lui iulie și respectiv începutul lui august voi fi la Târgoviște la revederile cu foștii colegi. Colegi e un fel de a spune, cu cei mai multi dintre ei am fost practic prietenă foarte bună, am petrecut împreună mulți, mulți ani. Cei mai frumoși ani, copilăria, prima tinerețe… ce vremuri!

Acum, noi nu prea știm ce se face la întâlnirile astea. Ne gândim că se strâng toți foștii colegi la școală sau la liceu, după caz, se strigă catalogul se recunosc colegii se discuta despre ce a făcut fiecare, după care se merge la un restaurant și se petrec câteva ore frumoase, tot așa, depănând amintiri.

Continue reading Revederea de 21 respectiv 26 ani

Balconul copilariei mele

Am citit postul ăsta extrem de frumos si personal (așa cum sunt aproape toate la ea), scris de Vienela și n-am putut să nu mă duc cu gândul la balconul copilăriei mele, undeva la etajul trei într-un bloc cu patru nivele.

Balconul nostru era toată ziua în soare, și deși asta nu prea le convenea părinților mei, pentru mine era nemaipomenit. Stăteam din primăvară până-n toamnă cu fundul pe pragul ușii de la balcon și cu fața îndreptată spre soare. Gândeam cu mintea mea de atunci că o față bronzată era tot ce-mi lipsea pentru a fi extrem de frumoasă. Ochii mei verzi/albaștrii în contrast cu pielea brună m-ar fi dus direct în inima puștiului pe care îl plăceam. Și deși puștii ăștia se mai schimbau, pasiunea mea pentru soare a ținut atâta timp cât am locuit în apartamentul 14 al blocului gri.

Balconul era mic și avea de o parte și de alta dulapuri făcute de tata, care adăposteau sute de borcane cu gemuri, compoturi, dulcețuri și murături de diverse soiuri. Deasupra lor își făcuse mama o mini-seră, o mulțime de flori ce rânjeau toată ziua la soare și tânjeau după apa pe care le-o dădea în fiecare dimineață. Mie nu-mi păsa nici de flori, nici de gemuri, ci doar de soarele ce-mi dezmierda fața, minim o oră în fiecare zi.

Continue reading Balconul copilariei mele

Parfumul șifonierului de altă dată

Când spun șifonier primul gând mă duce în urmă cu 25 ani, când copil fiind îmi petreceam vacanțele la bunica la țară.

Bunica a avut 4 băieți și 4 fete așa că vă dați seama că nu eram singura nepoată la bunici în vacanțele de vară. Eram vreo 7 și alergam toată ziua nu numai prin curtea mare a bunicilor ci și prin cele 9 camere ale casei, toate legate cumva una de alta. Iar el, șifonierul, nu exista decât în una din camere. În rest erau dulapuri de haine și cufere și divese scrinuri, dar șifonierul era unul.

De câte ori îl deschideam simțeam că încălcam o regulă. Nu aveam voie să umblăm acolo, dar nimeni nu ne interzisese asta. Era de la sine înțeles, mai ales că șifonierul ascundea o comoară. Erau acolo, frumos aliniate pe umerașe 5 rochii de mireasă. Ale fiicelor și ale unora dintre nurori. erau rochii din ani diferiți, din materiale diferite, de siluete diferite, dar toate erau lungi și absolut minunate în ochii noștri de copii. Și mai aveau ceva în comun. Aveau același miros. Miros de sărbătoare, de nuntă, de căsătorie, de viața plină de speranță, parfum neprețuit, încă neinventat.

Continue reading Parfumul șifonierului de altă dată

Diferenta intre prieteni vechi si prieteni noi

N-am foarte mulți oameni pe care să-i pot numi din toată inima prieteni, dar sunt câțiva pe care mă bazez (sper că și ei fac la fel) și pe care nu i-aș schimba cu nimic.

Nu știu cum mi s-a dus gândul la asta (în ultimul timp am impresia că nu gândesc prea mult 😀 ), dar îmi puneam problema zilele astea la diferențele între prietenii vechi și prietenii noi, pentru că mie, practic, îmi sunt dragi toți la fel de mult. Și cum gândeam eu așa liniștită, îmi dau seama de o diferență majoră. Ce cunoaștere, ce pasiuni comune, ce suflete bune, etc. Nimic din toate astea nu contează când compari doi prieteni. Unul vechi și altul nou.

Cel mai important lucru, care ne leagă de prieteni mai mult decât orice  altceva, sunt amintirile comune. Dacă doi prieteni stau de vorbă și unul povestește ceva iar celălalt nu e în poveste, poate părea interesant la început, dar cu timpul, să depeni cu un prieten povești în care nu sunteți amândoi (sau măcar niște alți prieteni comuni, astea-s și mai mișto, dacă nu se pune problema de bârfă) devine neinteresant.

Continue reading Diferenta intre prieteni vechi si prieteni noi

Au rupt 4 perechi de cizme și s-au reorientat

4 perechi numai în iarna asta.

Parcă noi la vârsta lor nu aveam atâtea perechi de încălțări pe iarnă. Eu cel puțin aveam una și bună. Dacă eram norocoasă și la începutul iernii aducea ceva frumos la magazinul universal din oraș, eram mândră toată iarna, dacă nu aveam noroc și o prindeam pe mama în toane rele (da, și mamele de toane au toane), îmi lua ceva cizme ce mie mi se păreau foarte urâte, dar care îmi țineau picioarele calde ca într-o păturică ori de câte ori le încălțam. Indiferent de situație, alea îmi erau încîlțările pe iarna respectivă și  știam că trebuie să mă apuce mărțioșul cu ele, așa că aveam grijă pe unde și cum calc.

Ei bine, la chestia asta fetele nu seamănă deloc cu mine la vârsta lor (dacă stau bine să mă gândesc, nu prea seamănă ele cu mine în general), așa că domnișoarele iarna asta au trecut la a treia pereche de cizme de fiecare, and counting.

Primele au fost unele stil UGG-uri, dar nu chiar UGG-uri, pentru că nu mi-aș putea permite să cumpăr două perechi odată, mai ales atunci când știu că ai mei plozi nu-s cei mai grijulii din lume cu lucrurile lor. Oricum, cizmele n-au fost nici cele mai ordinare, mie mi-au plăcut mult, dar pe ele nu le-au ținut mai mult de-o lună.

Continue reading Au rupt 4 perechi de cizme și s-au reorientat

Prima amintire

Sau de când îmi amintesc eu că exist. 🙂 Mă însărcinează chinezu cu o leapșă faină la care răspund cu mare plăcere, deși vechii cititori de toane știu că eu le-am spus deja cum stau lucrurile cu primele filme care-mi vin în minte legate de viața mea.

Prima amintire vine de undeva de foarte departe. Fie că-ți amintești ceva de la 2-3 ani, fie că prima ta amintire datează de la 5-6 ani, aceasta te-a marcat profund ca și copil. Ți-a rămas în minte pentru că a însemnat pentru tine ceva major. A declanșat un clic, pe care în alte imprejurări nu l-ai fi sesizat, însă așa……

Viziunea poate fi legată de vocea mamei spunând o poveste. Liiceanu spune că amintirea lui cea dintâi este momentul în care, mama îi citește pe la 3 ani  povestea Puiul. Îl marchează, îl face să plângă și înțelege că spre deosebire de poveștile cu balauri, pățania Puiului este foarte reală și apropiată de lumea lui.

Continue reading Prima amintire

A venit vacanța

A venit vacanța cu trenul de Franța! Nu, nu plecăm în Franța. Cel puțin nu anul acesta. Și nici n-a venit vacanța pentru noi, ăștia mari (deși eu cam sunt în vacanță tot timpul 😀 ). Ca toți elevii din Romania, de azi fetele au intrat oficial în vacanță.

Ah, vacanța de vară, ce dor îmi e de lunile alea trei de altădată,  în care fiecare zi era o bucurie, începea la ce ora voiam noi și se sfârșea la ce oră ne striga tata de pe balcon la noi să venim acasa, cu o ușoara urmă de reproș că nu-l ascultam niciodată când ne spunea ca la 20.30 să fim în casă. Ieri la ora aia Iulia mea abia mă întreba dacă poate ieși pe stradă cu bicicleta. 🙁 Cum nu prea mergeam în vacanță cu cortul, ne încropeam noi unul care să ne ferească de soare, în gradinița din spatele blocului, și ne petreceam acolo toată ziulica jucând cărti sau făcând îmbrăcăminte pentru păpuși. Asta când nu ne duceau ai mei la țară la bunici, unde era pentrunoi raiul pe pământ. Aveam Buzaul (râul) la două case de bunica și fix când era soarele mai arzător noi ajungeam pe malul apei la scăldat. Nu plecam de acolo decât atunci când ni se lipeau burțile de spate de foame și parcă și atunci plecam c-o părere de rău alinată doar de faptul că dupa ce aveam să ne potolim foamea, ne vom întoarce pe mal, fie la pescuit, fie la prins fluturi. Da, eram niște mici ucigași, aveam o plăcere nebună să prindem fluturi, alergam mai ales după cei mai frumos colorați. Azi nu înțeleg aceasta îndeletnicire, nici măcar nu-i puneam într-un insectar ceva, pur și simplu îi aruncam, dupa ce-i întorceam pe toate părțile și vedeam cum culorile lor se curăță în palmele noastre. Culmea e că nici bunicii nu ne opreau din activitatea asta, nu tocmai creștinească.

Cum și fetele mele vor să le duc la bunici, la  țară, le-am promis că vom merge săptămâna viitoare, iar până atunci abia reușesc să le țin departe de bălăceală între orele 11 și 16. Au o mini-piscină în care apa le ajunge până la brâu și sunt ca niște pești, vor numai în apă, numai în apă. Norocul lor e că nu prea răcesc și chiar dacă părul le e ud aproape toată ziua, n-am avut probleme până acum.

Continue reading A venit vacanța