Când vorbim de 80 de săptămâni, sună a bilanț cumva, dar nu e cazul acum. E totuși un moment bun să-mi amintesc de ce sunt consilier local, de ce gândurile mele, chiar și atunci când ar trebui să se îndrepte către altceva sunt tot la comunitate, de ce nu pot merge pe stradă și asculta ciripitul că văd mai degrabă hârtiile de pe jos sau străzile pline de praf. De ce nu pot să trec pe lângă un șantier fără să caut cu privirea panoul cu anunțul lucrării, de ce îmi vine să intru în vorbă cu orice om pe lângă care trec? Cum de n-am timp să mă așez pe fiecare bancă liberă din drum, dar am timp să stau cu orele de vorbă cu copiii din cartier și le răspund la toate întrebările lor de viitori oameni mari? Cum de nu mă dau bătută când văd că se poate parca gratis e Bd. Decebal în subteran și totuși primăria amenajează alte locuri de parcare sus e bulevard?
Dacă voi credeți că eu am răspuns acum la întrebările acestea care-mi umblă prin cap duminică dimineața, să știți că nu sunteți departe de adevăr. Știu că nimic din ceea ce facem nu e în zadar. Și mai știu și că mai devreme sau mai târziu oamenii vor înțelege că om cu om vom schimba modul în care avem așteptări de la ceilalți. Mă uit la oamenii de pe stradă, încerc să mă detașez de tot ce știu legat de primărie și cum merg treburile acolo și să mă pun în pielea cetățeanului care stă la trecerea de pietoni și încearcă să coboare bordura fără a trezi copilul care doarme în cărucior. De ce nu coborâm bordurile astea la nivelul străzii?
Hai că m-am luat cu vorba și nu v-am povestit nimic de săptămâna 80. A fost una fără ședințe de comisii, fără ședințe de consiliu. Cu doar două întâlniri în consiliile de administrație din școli, pot spune că aproape n-am simțit că sunt consilier local săptămâna asta.