Nu mă omor după dulciuri, pot trece ani până să-mi fie poftă de o bucățică de ciocolată. Ok, nu rezist prea bine la prăjiturile de casă, dar mă declar o neiubitoare de ciocolată. Și totuși…
Într-o seară acum vreo două luni am simțit la un moment dat nevoia de ceva dulce și mi-am luat un Kinder Bueno, din rezerva fetelor, cu mine în cameră. Am mâncat o jumătate și am pus cealaltă jumătate în sertarul de la noptieră, cu gândul să-l mănânc alt
ă dată, peste mult, mult timp. Nu, nu expiră.
A trecut timpul, s-a terminat un an, a început altul, a căzut un guvern, a venit altul, și eu nu m-am atins de ciocolata din sertar. Au mai fost seri în care aproape am cedat și am vrut s-o iau de acolo, dar m-am limitat la gânduri, n-am făcut nimic de care să-mi pară rău a doua zi. Asta până acum două seri, când am terminat treaba în atelier pe la unu noaptea (de fapt era două, dar nu vreau să par vreo workoholică) și în vreme ce apa de la duș spăla oboseala de suprafață, creierul era cu gîndul la sertar și la batonul de kinder bueno care avea să-mi dea o nouă viață, mai ceva ca într-un joc video de pe vremuri. Cu toate astea, am luat pijamaua pe mine și mi-am zis: Nu azi, nu e bine, nu-mi trebuie ciocolată acum. Și-am rezistat. Aproape că am deschis sertarul, dar n-am mers mai departe. Nop.
Au trecut deja 20 de zile din ianuarie și așa cum spunea cineva pe facebook: mai sunt 11 luni până la Crăciun și deja ninge.