E a opta toamnă în care vă spun lucrul ăsta: Îmi place! Îmi plac zilele mohorâte, îmi place ploaia care ține nopți în șir. Îmi place perioada de pregătit conserve pentru iarnă (hmm, cred că weekendul acesta ne așteaptă și pe noi niște borcane goale). Aș vrea ca tot timpul anului temperaturile să se învârtă în jur de 18-20 de grade.
Acum, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îmi place vremea asta și pentru că îmi permite să pun pe mine niște haine din care să nu se observe că am cam adunat kg pe burtă și c.r. Vedeți, motive se găsesc.
Numai că toamna asta am o mare durere în suflet. Un accident stupid, așa cum sunt toate, și doi oameni tineri din familia noastră nu mai sunt. S-au dus! Odihniți-vă în pace, oameni frumosi!
Bunica mea, singura pe care o mai am în viață, a căzut la pat fix acum, înainte să împlinească 90 de ani. Prevăd că începutul ăsta de toamnă o să ne-o ia și pe ea. N-o vedeam des, dar o știam acolo. Asta e viața.
Sunt genul de om care crede că a înțeles cum stă treaba cu viața și cu moartea. Am prins ideea după ce-am citit Toți oamenii sunt muritori (căutați cartea asta mai departe de blogul ăsta și citiți-o, nu veți regreta, vă promit!). Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, nu pentru mine, cel puțin. Nu mi-o doresc, să nu se înțeleagă asta, dar în momentul în care viața se termină, se termină și gata. Asta a fost. Ideal este să fi trăit până atunci măcar 90 de ani. Bunica îi împlinește în octombrie. Gigi și Cucu (tinerii morti în accident) i-ar fi împlinit peste aproape jumatate de secol. 🙁
Ce ziceam? Că-mi place toamna? Da, îmi place. Cu tot ce înseamnă ea frumos și mohorât deopotrivă. Și mă iertați dacă am fost prea melancolică, dar am o gheară în piept care nu mă lasă nici să plâng, dar nici să râd.