Am 43 de ani și scriu plângând.
Suntem o generatie de lași. O generație a speranței deșarte, a șansei irosite, o generație fără lideri, fără țeluri și cu multe așteptări. Ne-au castrat curajul și ne-au omorât inițiativa. Indiferent ce a făcut și cum a reușit fiecare din noi să se descurce în mini-universul personal, noi, ca generație suntem niște ratați. Ei au fost mai tari ca noi. Are cineva curajul să mă contrazică? … Despre asta vorbesc.
Avem azi o generație de tineri curajoși. Îmi aduc aminte că așa eram și noi. Numai că undeva, cândva, cineva ne-a confiscat energia și și-a bătut joc de curajul nostru. Iar noi, exact ca cel mai prost din curtea școlii, am lăsat capul jos și acolo îl ținem și azi. Și știți ceva? Nu cred că-l vom mai ridica vreodată. Păcat. Aveam niște fețe frumoase și multe, multe lucruri de spus. Dar am ajuns să fim doar o generație de prisos.
Iertați-ne, copii! Din vina mea și a celor din generația mea sunteți voi azi puși în postura de a vă plânge prietenii, de a vă îngriji rănile, de a vă îngropa colegii și de a jura că voi nu veți fi niciodată ca noi. Aveți dreptate să vă fie azi rușine de părinții voștri. De noi. Am făcut totul să vă creștem într-o lume frumoasă, acasă. Atât am putut. Ne-a fost mai comod așa. Nu ne-am gândit că odată ieșiți din curte, capcanele de care nu ne-a păsat, vă vor omorî.