Am citit postul ăsta extrem de frumos si personal (așa cum sunt aproape toate la ea), scris de Vienela și n-am putut să nu mă duc cu gândul la balconul copilăriei mele, undeva la etajul trei într-un bloc cu patru nivele.
Balconul nostru era toată ziua în soare, și deși asta nu prea le convenea părinților mei, pentru mine era nemaipomenit. Stăteam din primăvară până-n toamnă cu fundul pe pragul ușii de la balcon și cu fața îndreptată spre soare. Gândeam cu mintea mea de atunci că o față bronzată era tot ce-mi lipsea pentru a fi extrem de frumoasă. Ochii mei verzi/albaștrii în contrast cu pielea brună m-ar fi dus direct în inima puștiului pe care îl plăceam. Și deși puștii ăștia se mai schimbau, pasiunea mea pentru soare a ținut atâta timp cât am locuit în apartamentul 14 al blocului gri.
Balconul era mic și avea de o parte și de alta dulapuri făcute de tata, care adăposteau sute de borcane cu gemuri, compoturi, dulcețuri și murături de diverse soiuri. Deasupra lor își făcuse mama o mini-seră, o mulțime de flori ce rânjeau toată ziua la soare și tânjeau după apa pe care le-o dădea în fiecare dimineață. Mie nu-mi păsa nici de flori, nici de gemuri, ci doar de soarele ce-mi dezmierda fața, minim o oră în fiecare zi.