Am ajuns să trăim vremuri în care credem că în spatele oricărei acţiuni binevoitoare din partea cuiva stă un interes.
Zilele trecute eram la şcoală şi aşteptam să-mi iau fetele. Mi-am amintit că a doua zi trebuie să le cumpar flaute şi am intrat în vorbă cu bibliotecarea scolii, cu scopul de a mă lămuri ce model de instrument trebuie să iau. Eu sunt expertă în gafe de genul: cumpăr exact ce nu trebuie şi mai iau şi două. 😀
Discuţia a început timid deoarece nu mi se părea tocmai prietenoasă doamna bibliotecară, dar pe parcurs mi-am dat seama că-i o femeie extrem de comunicativă, care chiar m-a invitat în bibliotecă să-mi arate ce model trebuie luat, mi-a explicat că cei din clasele mici folosesc alt tip de flaut (e mult spus flaut, dar mi-e mai uşor să zic aşa) cu doar trei sunete, pe când cei mari (aici intra Sonia si Iulia 🙂 ) cântă cu un instrument cu 8 sunete. Îmi arată ambele modele şi îmi spune că ar fi bine, pentru a nu face nici-o confuzie, să iau cu mine un flaut de la dumneaei şi să merg cu el la magazin pentru a nu greşi.
În loc să mă bucur de toată această bunăvoinţă venită din partea ei, în capul meu era doar “oare doamna asta se aşteaptă să-i dau ceva, o atenţie, pentru că m-a lămurit în priviinţa instrumentului, ba chiar îmi lasă câteva zile un flaut ca să ştiu ce tre’ să cumpăr?”
Asta nu-i bine deloc, nu cred că-i o gândire sănătoasă din partea mea.
Salvarea mea a venit din faptul că m-am pus în locul ei şi m-am gândit ce-aş face eu dacă aş avea posibilitatea să ajut un om care-mi cere nişte informaţii. Mi-am dat seama că aş fi procedat şi eu exact la fel şi pentru nimic în lume n-aş fi vrut ca cineva să considere că am făcut asta pentru ceva în schimb.
Vorbele cu care s-a încheiat conversaţia noastra au venit să susţină ultimele mele gânduri. Doamna mi-a spus că nu-i nicio problemă dacă aduc flautul în câteva zile înapoi, îl pot lăsa la doamna secretară dacă nu-i ea în şcoală şi mi-a urat spor la învaţătură pentru copii cu o voce care mi-a amintit de vocea bunicii atunci când ne povăţuia de bine.