Poezie contemporană brută

Aseară mi-am amintit de Nichita Stănescu şi gândul m-a dus la poeţii din vremea comunismului, care indiferent dacă aveau sau nu talent, era musai ca uneori, pentru a-şi păstra un anumit statut social să scrie o poezie patriotică. Mă gândeam cum ar suna acum o opera de genul acela şi mi-a venit să scriu aşa:

Azi un crâmpei din tot ce-i bun

Îţi pare uriaş când ţi se aşează-n drum

Şi nu te face să te-ntrebi prea des:

Eu cu ce dracu’  m-am ales?

Dar uneori un vânt de seară acrişor

Cu aer cald dar ademenitor

Te face să roşeşti şi să te-asculţi

Nu doar pe tine, că sunteţi mai mulţi.

Când încercat-ai tu pe bune

Să  iei în serios tot  ce se întâmplă-n lume?

Te uiţi spre semeni şi te miră

Cât au pierdut cei ce îşi plâng de milă,

Crezând cu toţi, că nu pot duce odată

Şi greu şi mult şi fără plată.

Dar nu se uită niciodată drept

La felul lor de-a fi, neînţelept,

Căci nimeni nu-i forţează să rămână

Slujbaşi de rând cu plată şi chenzină.

Ca viaţa ta mărunta să capete un sens,

Înceracă să-nţelegi cât ai trăit  intens,

Şi dacă partea asta ţi se pare  mică

E timpul să renunţi acum la frică.

Nu-i niciodată prea târziu se pare

Să scuturi tot ce ai prin buzunare

Şi  să te-ntorci sleit de unde ai plecat

Că-i cert, belşugul  s-a născut la sat

(Visited 42 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.