Acest cuvânt atât de des auzit acum, pun pariu pe ce vreţi voi că acum o săptămână vă era necunoscut.
Pe mine m-a deranjat mai întâi zgomotul şi apoi vuvuzelele. Iniţial nu ştiam de ce, pentru că mie de obicei mi se zbârleşte pielea (de emoţie) atunci când sunt într-o sală de sport sau pe un stadion şi aud aclamaţiile spectatorilor. Îmi amintesc acum de strigătele publicului la atletism, de exemplu, atunci când un sportiv reuşeşte să treacă peste ştacheta ridicată la o înălţime peste care nimeni n-a mai trecut vreodată. Se simte atunci ceva euforic în aer şi chiar dacă sportivul care reuşeşte performanţa, nu-i preferatul tău, nu se poate să nu-l admiri.
Să ne întoarcem însă la vuvuzele. E clar că şi în domeniul ăsta (al susţinerii favoriţilor) se încearcă trecerea la alt nivel. N-am nimic împotriva evoluţiei, numai că de data asta trecerea a fost prea bruscă. Prea bruscă pentru urechile mele (şi nu numai) care sunt la mii de km distanţă de locul faptei. Nici nu vreau să-mi pun problema despre cum suportă cei de la faţa locului zgomotul. Ne gândeam ieri că probabil, la fiecare vuvuzea se vinde şi o pereche de căşti sau dopuri de urechi. 😀