Alaltaseara eram in bucatarie si prestam un spalat de vase, cu mare arta. Aud telefonul ca suna de undeva de sus, dar cum spuma de la detergentul de vase urcase undeva inspre coate, am zis ca-i mai bine sa termin si sa vad eu apoi cine m-a sunat. Pana sa apuc sa fac asta, telefonul a tacut si a inceput din nou sa sune parca mai tare si mai nervos de data asta. Am lasat totul balta, m-am prins ca e urgenta si am alergat la telefonul care (nu stiu dupa a cui lege) s-a oprit fix inainte de a ajunge eu la el. 😀
Recunosc numarul cumnatei mele, Adriana, de la Targoviste si o sun eu zambind inapoi, e intotdeauna o placere sa vorbesc cu ea. Ei, de data asta…
Mai oameni buni, mi-a raspuns intr-un hohot de plans. Mai, dar plans din acela cu bocete. Pe voi cand va suna cineva care plange, la ce va ganditi prima data? Da, exact la asta m-am gandit si eu. M-am asezat usurel pe pat si cu inima in gat am rugat-o sa se linisteasca si sa-mi spuna cine a murit ce s-a intamplat.
Luni am luat “la ofertă” două eclere în loc de unul de la Cora. Luni seara am mâncat un sfert dintr-unul. Luni noaptea am vegheat vasul de WC în fund pe gresie, acoperită în pătura mea albastră cu stele. Mi-a fost un rău de aproape că am văzut luminiţa de la capătul tunelului. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că n-au mâncat copiii şi mă gândeam cum de doarme Sorin aşa de liniştit după ce a mâncat 90% din porţie.