Unde nu-i cap, vai de picioare

Andreea a fost prima prietenă a feteor mele, chiar dacă ele erau cu 5 ani mai mici. În prima ei zi de școală, mi-a promis ca va fi o școlăriță silitoare. Era de o frumusețe îngerească, o fată blonda cu ochii albaștri și păr lung, mătăsos. Avea un surâs cu care-ți pătrundea direct la inimă și toată viața înainte.

Timpul a trecut, la un moment dat diferența de vârstă s-a făcut simțită și Andreea (nu-i numele ei real, n-as vrea s-o fac sa sufere mai mult decât o face deja) și-a făcut alți prieteni. O vedeam din când în când pe stradă, o salutam, ea mă întreba de fete, eu îi răspundeam și nu puteam să nu mă gândesc la cât de repede trec anii.

Apoi, o vreme, n-am mai știut nimic de ea. Părinții îi pleaseră la muncă pe afară, ea rămăsese aici cu bunica, apoi am înțeles că a plecat și ea la ei. Dacă mă gândesc bine, n-am mai văzut-o de câteva luni bune. Nu mi-am făcut nicio problemă. Familia lor, deciziile lor.

Continue reading Unde nu-i cap, vai de picioare

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Continue reading Până acum am devenit ceea ce sunt!

Memoria

Niciodata n-am sa-mi mai las umbrela acasa.

Bine, asa ziceam si de telefon si inca mi se intampla. Mai rar ce-i drept pentru ca i-am dat tema lui tata. E treaba lui si e raspunderea lui  also,  sa aiba grija ca eu sa nu plec fara telefon. Daca uita sa-mi spuna si uit si eu sa-l iau, mi-l aduce. 😀 Da stiu am un tata extraordinar. E tata socru, by the way.

Pentru ca ieri m-a prins ploaia si cand am ajuns acasa ziceai ca am participat la un concurs de tricouri ude, de azi i-am dat in grija si problema cu umbrela. Sa vedem cum se va descurca. 😀

Asta inseamna ca am inteles faptul ca la memoria mea nu se mai poate face nici un upgrade, asa ca ii punem hard extern.  Daca n-o sa fie unul de ajuns, mai adaugam nu-i problema ca folosim wireless si nu ne trebuie cabluri. Totul e sa fim suficient de apropiati. 😉