Când spun șifonier primul gând mă duce în urmă cu 25 ani, când copil fiind îmi petreceam vacanțele la bunica la țară.
Bunica a avut 4 băieți și 4 fete așa că vă dați seama că nu eram singura nepoată la bunici în vacanțele de vară. Eram vreo 7 și alergam toată ziua nu numai prin curtea mare a bunicilor ci și prin cele 9 camere ale casei, toate legate cumva una de alta. Iar el, șifonierul, nu exista decât în una din camere. În rest erau dulapuri de haine și cufere și divese scrinuri, dar șifonierul era unul.
De câte ori îl deschideam simțeam că încălcam o regulă. Nu aveam voie să umblăm acolo, dar nimeni nu ne interzisese asta. Era de la sine înțeles, mai ales că șifonierul ascundea o comoară. Erau acolo, frumos aliniate pe umerașe 5 rochii de mireasă. Ale fiicelor și ale unora dintre nurori. erau rochii din ani diferiți, din materiale diferite, de siluete diferite, dar toate erau lungi și absolut minunate în ochii noștri de copii. Și mai aveau ceva în comun. Aveau același miros. Miros de sărbătoare, de nuntă, de căsătorie, de viața plină de speranță, parfum neprețuit, încă neinventat.
Doctorul meu nu era în spital, dar aveam și eu și asistentele instrucțiuni clare de a-l chema indiferent de zi sau oră. S-au ocupat ele, în timp ce eu treceam prin toate stările de dinaintea venirii pe lume a celor mai scumpe fetițe din lume și prin neîncrederea că doctorul meu, de care depindam cu totul, poate era ocupat cu altceva atunci la început de weekend.