Unde păstram bicicleta

Avem 4 biciclete în curte pe timp de vară. Și le folosim mult, dar am putea foarte bine să le punem la drum și mai mult. O vreme le-am păstat la intrarea în curte, undeva în dreapta avem un loc cu acoperiș și stăteau acolo foarte bine până ne-am dat seama că se văd minunat din stradă, și cum noi avem mai tot timpul poarta deschisă, nu se punea problema dacă ni le fura cineva, ci când ni le va fura cineva. Așa că stau acum bicicletele noastre parcate undeva aproape în spatele casei, dar e doar o soluție provizorie pentru că vrem să le facem sau să le găsim un loc mai bun pentru păstrare.

Cum rezolvarea oricărei probleme începe cu o căutare sănătoasă pe net, am descoperit un articol foarte bun despre cum să-ți alegi o bicicletă (pentru noi e prea târziu, dar poate vă ajută pe voi) și am aflat, desigur, cam cum își păstrează/parchează/depozitează oamenii bicicletele. Odată ce știm asta, ne vine sigur și nouă vreo idee:

  • Majoritatea bicicletelor sunt păstrate în garaje. Multă lume are garaj chiar dacă locuiește la bloc și cu atât mai mult la casă. Deci garajul este cel mai la îndemână loc de ținut bicicleta atunci când nu e folosită. La noi nu merge chestia asta, pentru că deși avem un garaj care pe vremuri adăpostea două mașini, azi nu mai avem loc acolo să aruncăm un ac, așa că e exclus să putem parca acolo 4 biciclete.  În apărarea noastră pot spune că nu-i plin cu prostii, e chiar super-ordine în ce e acolo, doar că nu mai e loc. Acum, dacă voi vă păstrați bicicleta în garaj, e bine să știți că pentru a salva spațiul, există tot felul de suporți (unii îi puteți cumpăra, dar sunt multe și ușoare variante de a vi le face singuri). Mă refer la ceva în genul acesta: 
  • In boxe. Echivalentul garajului pentru locuitorii de la bloc. Mult mai greu de manevrat bicicleta până la boxă, dar în lipsă de altceva, este și asta o variantă. Pe mine m-ar descuraja complet, boxele sunt de obicei la subsolul blocului și decât să merg acolo să scot bicicleta pentru a face o plimbare…mai bine mă plimb pe jos. Dar dacă ai de mers la serviciu cu bicicleta, atunci da, e o variantă care te-ar motiva. Să cobori în boxă după bicicletă e mai bine decât să te înghesui cu ceilalți pasageri într-un autobuz într-o zi de vară.
  • În curtea caselor sau în fața blocului în chestii de genul ăsta: Chiar ne gândim serios să facem în curte ceva de genul acesta, mai ales că noi iarna urcăm bicicletele în pod (varianta cu podul n-am mai găsit-o la nimeni, suntem unici), și nu-i tocmai plăcut să duci și să aduci bicicletele aproape pe acoperiș la fiecare început și sfârșit de sezon, iar o cușcă din asta ne-ar ușura mult viețile.
  • Bineînțeles, ultima fiță în ceea ce privește păstratul bicicletelor e… în casă. Și când spun fiță mă refer la așa ceva: 

Continue reading Unde păstram bicicleta

Cum am învățat să schiez

Dacă tot am vorbit despre munte în ultimul timp și poate nu mai e mult și vom putea practica sporturile de iarnă în voie, am zis că-i momentul să aduc vorba despre cât de mult îmi place să schiez, poate așa chiar voi ajunge iarna asta de mai multe ori pe pârtie.
la-schiA fost odată ca niciodată, să tot fie vreo 12 ani de atunci, o fată care nu știa să schieze, dar tare i-ar fi plăcut. Din fericire avea un prieten care schia și care a dus-o la un magazin și a aranjat treburile în așa fel încât fata și-a luat echipament complet de schi pentru primul ei weekend pe pârtie. Chiar și soțul ei s-a echipat pentru pârtie pentru că, nu-i așa, distracția e cu atât mai faină cu cât grupul e mai mare.
Am ajuns cu greu la pârtie pentru că mi-am pus clăparii de la mașină și pentru un începător nu-i tocmai floare la ureche să urci, fie și numai până la baza pârtiei, în clăpari. Dar nevoia te învață și cum toți din jurul meu făceau asta mi-am zis că nu-i imposibil nici pentru mine. N-a fost. M-am obișnuit repede cu încălțările rigide care îți protejează picioarele și cărându-mi schiurile pe umăr am început să mă cred schioare. Habar nu aveam că de acum în colo va începe greul.
Am început pe pârtia de… începători și fără să mă ducă capul să plătesc un monitor să mă învețe mișcările corecte, mi-am lăsat fără discernământ picioarele duse de schiuri la vale. A fost super, mi-am ținut echilibrul impecabil, aproape că nu înțelegeam ce e așa greu la faza asta cu schiatul. Apoi am ajuns la capătul pârtiei și mi-am dat seama că nu știu cum să mă opresc, și pentru că urma un gard de sârmă, m-am aruncat într-o parte și m-am făcut una cu pârtia.

Norocul meu a fost că baieții care mi-au vândut skiurile mi-au reglat legaturile astfel încât acestea să de desprindă repede în cazul unei căzături. Știți cum e, când vinzi skiuri și clăpari te mai uiți și la om și-ți cam dai seama ce va face el pe pârtie. Pe mine m-au citit corect. La câte căzături am luat în ziua aia (dap, au urmat și alte coborâri cu aruncare pe burta sau pe spate la final) până am învățat să fac plugul și să opresc alunecarea până la gardul de plasă, aveam vânătăi pe picioare care mi-au trecut complet abia  o lună mai târziu.

Până la urmă am învățat să schiez. Cum? Prin încercări multiple, prin tras cu urechea la explicațiile pe care monitorii de schi dădeau elevilor lor, prin urmărirea mișcărilor celor care știau ce fac pe acolo, am ajuns la sfârșitul zilei să iau teleschiul și să mă trezesc cu schiurile în picioare în vârful pârtiei de avansați alături de toți prietenii mei care aveau tot dreptul să fie acolo, pentru că ei ȘTIAU SĂ SCHIEZE.

Continue reading Cum am învățat să schiez