Liniștea saloanelor albe era din când în când spartă de zgomotul mut al instrumentelor medicale și țipetele femeilor ce-și aducau pe lume pruncii. Rezerva în care stăteam era vis-a-vis de sala de nașteri, acolo unde mai curând decât aș fi crezut aveam să ajung.
Am lăsat cartea pe care o citeam pe noptieră (n-am mai terminat niciodată cartea aia, nici nu mai stiu cum se numea) și am vrut să cobor pentru a ucide becul. Atunci am simțit că mi-a venit sorocul și în loc să sting becul am alergat la asistente și le-am spus că nasc. Era vineri seara, exact atunci când mașinile scumpe se strâng toate la ieșirile din București.
Doctorul meu nu era în spital, dar aveam și eu și asistentele instrucțiuni clare de a-l chema indiferent de zi sau oră. S-au ocupat ele, în timp ce eu treceam prin toate stările de dinaintea venirii pe lume a celor mai scumpe fetițe din lume și prin neîncrederea că doctorul meu, de care depindam cu totul, poate era ocupat cu altceva atunci la început de weekend.