Category: ale mele

Am vrut să fiu…

LiaLia are chef de depănat amintiri  și plasează o leapșă care la ea a sunat foarte amuzant, așa că mă iertați dacă mie nu-mi iese. 🙂

“Ce vrei să te faci când vei fi mare, puișor?” era laitmotivul întâlnirilor cu mătușile și prietenii părinților. Răspundeam invariabil “milițiancă”. Aveam un spirit justițiar foarte dezvoltat, alimentat probabil de filmele chinezești , gen “ Biciul fermecat” sau “Sora 13”. Am ținut-o așa până l-am cunoscut pe adevăratul Garcea. Locuia la două blocuri de noi și avea un băiat în clasă cu mine. Copilul se amuza teribil pe spinarea tatălui și ne povestea tot felul de măscări în care era implicat bătrânul lui. Într-o zi ne-a spus că la o întrebare venită din partea copilului, de genul “Tată, Berlin este capitala Germaniei Federale sau Democrate?”, omul i-ar fi răspuns degajat: “Nu știu tată, că noi nu lucrăm cu nemții”. Respectul pentru tagma milițienească mi-a scăzut proporțional pe măsura ce tot aflam astfel de povești.

Colegul meu nici nu bănuia că din vina lui m-am reorientat pentru o vreme spre medicină. Apreciam maxim halatul alb de doctor, până într-o zi când am văzut la televizor un reportaj dintr-un abator și am văzut că și cei care tranșează porcii, tot halate albe poartă. Mi-a trecut repede și tare mă bucur că a fost așa, nu-mi place să văd oameni în suferință așa că am trecut mai departe.

Continue reading Am vrut să fiu…

Amestecate

N-am mai scris de mult un text pe care să-l încep fără să știu ce va urma. Să n-am nicio idee de subiect, să las cuvintele să vină așa cum gândurile mi le dictează. Acum câteva minute am deschis pagina alba de articol și-am început sa scriu. Nici titlu nu i-am dat. Așa făceam pe vremuri și n-au ieșit niște postări tocmai rele. Le recitesc uimită câteodată și-mi pare rău ca în ultimul timp știu exact despre ce vreau să scriu când încep un articol. Nu și de data asta.

La radio a început o melodie lentă. Sunt zile în care am chef să ascult melodii lente. Azi e o astfel de zi.

Mâine fetele primesc mărțișoare. Îmi amintesc cu mare drag de zilele când alergam prin curtea școlii cu pieptul plin. De mărțișoare. Eu am primit azi un card. Suficient de plin. Oare să-l leg cu șnur?

Continue reading Amestecate

De la peruci la cărți într-o oră

Sâmbătă seara am fost la petrecerea unei prietene de-a copilelor. Pentru că fetei îi plăcea o jucarie anume, ne-am străduit să i-o facem cadou, dar cum noi tre’ să luăm cadou la dublu, a doua alegere a fost o perucă. De fapt era doar o coadă pe care o puteai atașa părului tău printr-o clemă, ceva banal oricum. Da, dacă ar fi totul așa simplu…

Sonia și Iulia au coalizat și mi-au reproșat că lor nu le iau niciodata așa jucării frumoase, iar de fiecare dată când merg la ziua altor copii acestora le luăm numai lucruri cool ( fie vorba între noi, din peruca aia curgea o grămadă de păr, am văzut în timpul petrecerii și mi-a părut rău că i-am luat copilei asta, dar răul era deja făcut).  😀

Măi, li s-a pus pata pe coada aia și neapărat au vrut să aibă și ele. Inițial le-am zis că eu nu dau banii pe așa ceva.  Sonia mi-a replicat: Mami, tocmai ce-ai făcut-o! 🙁  Oricum au înțeles ideea și  s-au dus la tataie, l-au pupat pe amândoi obrajii și-au făcut rost de bani.

Continue reading De la peruci la cărți într-o oră

Scurte…din fugă

  • Aseară în loc să merg la o întâlnire cu prietenii, am ajuns la film. Am văzut I am number four într-o companie selectă, mulțumesc chinezu pentru invitație. Nu știu cum o fo la tine, dar la mine fetele s-au bătut pe cartea aia. A câștigat Sonia, care a citit din ea, cred că toată noaptea, după cum se codeste acum să-și scrie la mate. 🙁 Eu o să-mi spun părerea despre film abia după ce citesc cartea. 😀
  • Mâine mă duc cu fetele la un atelier de creație.  Cum ce creație? Mărtișoare. Nu v-ați fi așteptat să vină martie așa repede, ha? Vor face mărțișoare pentru doamne și uite așa scap eu de alergătura dupa ele, plus că ni s-a promis că-n timp ce copiii lucrează, mamele stau la un ceai sau o cafea. Nice.
  • Azi avem de terminat o comandă importantă (exact vineri, cum ne-am obișnuit)  pe care am facut-o cu drag pentru niste copii. Cercetași. Da, există.
  • Acum câteva zile am văzut pe cheiul Damboviței, cam pe lângă parcul Izvor cum dintr-o casă iese trunchiul unui copac. Mă gândesc că-i de mult caolo. Voi l-ați văzut sau numai mie mi se pare ceva ciudat. Îs curioasă cum arata casa pe dinăuntru.
  • Vreau să vină primăvara mai repede, să pot sta la masa din curte cu prietenii și familia, să uităm de criză și să bem un vin bun.

Atenție…

Stăm toate trei și ne încălzim în zgârcenia soarelui de iarna.  Avem după noi trei genți și așteptăm un microbuz din acela care te duce din oraș în satele din împrejurimi. Da, există.

Chiar înainte de a ne transforma cu totul în stane de piatră, apare și el, marele alb. Oprește în dreptul nostru și șoferul ne invită să urcăm și ne spune că biletele se plătesc mai târziu.

Urc fetele aproape pe sus, Sonia insistă să ducă ea geanta cea mai mare, așa că-s nevoită ca pe ea s-o ridic cu tot cu bagaj. Coridorul strâmt al mașinii nu ne permite prea multe manevre, așa că bag bagajul mare la picioarele noastre, sub a doua bancă (n-am ocupat prima bancă deși am fost primii călători, am zis că acolo stau pilele șoferului, sau dupa caz, niște babe), iar rucsacii îi pun sus, în locul special amenajat pentru bagaje de genul ăsta. Adica, mai mici. Sincer, așa am crezut.

Continue reading Atenție…

Nicio vizită la supermarket nu rămâne nepedepsită

Am fost miercuri seară o fugă la Cora, să luam câte ceva de mâncare și să lăsăm acolo trei sferturi dintr-un salariu mediu.

N-am avut de ce mă plânge, era liber și-n parcare și-n magazin. Numai pe bandă a fost ceva aglomerație, așa că la un moment dat un bidon de ketchup cade și se sparge maiestuos, umplând gresia crem cu pastă roșie picantă. Înainte să-l plătim.

Apare lângă noi rapid un om de la pază și ne spune că tre’ să mergem să luăm alt bidon, și să-l scanăm și pe ăsta spart, să nu existe discuții. Ce discuții?

Continue reading Nicio vizită la supermarket nu rămâne nepedepsită

Păzea…plecăm cu trenul

Am reintrat în normal. Atât de normal că mâine vream să plecăm în vacanță. 😀 De fapt în semivacanță. La țară, la parinții mei. Așa-i că nu merge cuvântul țară cu imaginea alăturată?

Fetele sunt atât de entuziasmate de plecarea asta, cum n-au fost parcă niciodată. Dar voi habar nu aveți de ce. Răspunsul este: pentru că vom merge cu trenul.

Eu personal n-am mai călătorit cu trenul de…am uitat de când. Din facultate, aproape. Fetele au mai fost de vreo două ori în viața lor, ba cu bunicii, ba cu mătușa (da Cristina, tu ești mătușa 😀 ), dar sunt ani de atunci, să tot fie vreo 5.

Continue reading Păzea…plecăm cu trenul

Poveste de cartier

Când nu am timp de scris aproape că-s bolnavă.  Nu pot să stau fără să scriu. Prostii, tâmpenii, lucruri banale de pe lângă casă sau din contră, lucruri importante (e drept că rar de tot), din alte lumi, închipuite sau din contra, adevărate absolut.

Alteori însă scriu fără să scriu. În capul meu. Propoziții întâi, apoi fraze, pasaje întregi, ba uneori închei capitole.  Apoi invariabil adorm și visez. Cu totul altceva. Dacă dimineața îmi amintesc subiectul scris  seara în gând e bine, dacă nu, nu-i nimic. Facem să înceapă altă poveste…

Dacă în weekend aș fi avut timp de scris, v-aș fi spus o poveste adevărată. Cu oameni din cartier. Oameni cum credeam că nu există. Nu le-aș fi dat numele ca să nu fie bârfă pe de-antregul. 🙁 Și v-aș fi povestit că oamenii ăștia, mai întâi ea:

Continue reading Poveste de cartier

Scurte la sfârșit de săptămână

Se anută două zile (chiar trei dacă sărim peste duminică) pline, pline. De muncă. Fizică. În ultimul timp e nevoie ca și oamenii de la birouri să-și dezbrace haina de fiță să-și lase aerele în agendă și să intre-n atelier. Să ajute. Și munca lui va fi recompensată înzecit. Nu prin bani, nu vă gândiți. Așa că voi avea un sfârșit de săptămână greu și prelungit, avem de terminat ceva si nu știu cum se face că în ultimul timp tot în weekend tre să fie gata comenzile. 🙁
Fetele sunt de azi în vacanță (ar fi trebuit sa intre de luni, o săptamană),  adică cu o zi mai devreme  pentru că-i curățenie generală în școală, ceva cu dezinfectat, uatevăr. Ideea e că au o temă mișto de făcut în vacanța asta pentru limba română și azi le-am întrebat când se apucă de ea. Mi-au răspuns în cor: În vacanță. Eu: Păi, nu sunteți în vacanță? Ele: Nop, de luni începe vacanța, azi avem doar zi liberă. 😀
Aș scrie eu mai multe, dar mă cheamă datoria. 😉

Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)

Aveți aici prima parte

Cătălina era acum o doamnă rafinată, elegantă, stilată, știți voi, cuvinte d-astea.

Mă veți întreba cum am recunoscut-o. Simplu. N-am recunoscut-o. A venit ea la mine  în timp ce hostesa îi căuta o masă la nefumători. 🙂  Deci, a venit direct la mine (știu că am început propoziția cu deci, depășiți momentul și fiți atenți) și mi-a spus cu un zâmbet larg pe față care lăsa să se vadă o dantură perfectă: “Nina, nu!?”  Pentru un moment eu m-am crezut un star și-am zis că-i vreun fan care mă știe de pe blog. 😀 Apoi mi-am dat seama că-s slabe șanse să ai perle la gât și să citești bloguri, așa că am încercat să-mi dau seama de unde mă știe. Și în timp ce dădeam ca tuta din cap, iar neuronul meu era la maximă încordare, îmi spune ea: “Sunt Cătălina, colega ta de bancă din generală. Mă mai știi?”

Am gandit: “Oh, my fucking God!” și am zis: “Cătălina, tu ești? Cum m-ai recunoscut?” ( aici iar am crezut că-mi spune c-a văzut poze cu mine pe facebook, dar ea nu.) Zice: “Ești neschimbată.” (și mă îmbrățisează din tot sufletul). Eu ce să-i zic? Că  arată demențial, că s-a schimbat enorm,dar a rămas aceeași? Ziceai că-s tâmpă. Mă uitam ca vițelu’ la poarta nouă. Noroc că ea, femeie dezghețată, mi-a făcut cunoștință cu cei mici și m-a întrebat de-ai mei. De fapt m-a întrebat ce-am mai făcut, ce-am terminat, dacă am copii și dacă stau în București sau sunt doar în trecere. Toate deodată voia să le afle. Am stat de vorba puțin, 10 minute. Ea era cu un grup mai mare și a trebuit să plece, dar am făcut schimb de numere de telefon. Abia aștept să mă întâlnesc cu ea. A zis că stă în România și toată luna februarie. Da exact, locuiește cu familia la Londra. Practică avocatura studiată aici.

Continue reading Un lucru pe care l-aș fi făcut… (II)