Cred că sunt blogul cu numărul 1 miliard care a pus astăzi titlul ăsta unei postări. Dar eu îi spun I love you acum, pe 24 februarie îi spun te iubesc și de iubit, îl voi iubi mereu:
Da, v-ați prins, n-am timp să scriu nimic azi. Să fiți iubiți! În engleză. 😀
Niciodată, de când am blogul asta, n-am avut rețineri în a scrie ceva. Bine, au fost multe zile în care nu am scris pentru că nu aveam inspirație sau timp, dar acum nu-i vorba de asta. Am trăit multe în ultimele zile, s-au întâmplat destule, am multe chestii de care aș putea scrie, dar am o reținere pe care cu greu mi-o înfrânez acum când tastez. Nici titlu nu-mi vine să-i pun postului.
Nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu dacă și altcineva a pățit-o, tind să cred că e de la lene, dar credeți-mă, oricum nu lenevesc.
Am încercat pe 26 să nu ies din casă orice-ar fi. Mi-a reușit, dar am fost ca un leu în cușcă, m-am învârtit, am găsit 1000 de lucruri de făcut în casă, m-am răsucit și până la urmă n-am ieșit nici măcar în curte. 😀
Iubesc România cu tot cu români. Așa cum caprioarele iubesc codrul cu tot cu animalele sălbatice care le pândesc pe după copaci.
Se poate mai bine de-atât, dar asta nu-i valabil doar pentru România ci pentru întreaga lume. Iubesc Romania așa cum fiecare om își iubește căminul. Uneori mergem în vizită la alții mai bogați și mai liniștiți ca noi, dar când venim acasă, chiar dacă nu merge centrala, ne tolănim pe canapeaua noastra și spunem că nicăieri nu-i mai bine ca acasă.
Îmi vine uneori să plec de aici unde-oi vedea cu ochii în lumea asta largă, dar sunt sigură că aș tânji după întoarcerea acasă, după strada mea asfaltată de două ori pe an, după magazinul din colț cu prețuri de cinci stele și servicii de două, după prietenii mei pe care-i văd odată la 3 luni, dar îi văd, după pisica mea pierdută deja undeva pe străzile din jur, dar pe care o simt încă aproape pentru că știu că-i pe-aici.
Scriem câteodată ceva mișto, apreciat chiar și de către cititorii noștri, dar din păcate cu viața scurtă de o zi, maxim două. Dacă textul are noroc (nu și autorul) este preluat apoi de un binevoitor și trimis pe mailuri în cel puțin doua corporații, de unde ajunge la mailurile de yahoo ale unor prieteni și în câteva zile, în cel mai nefericit caz săptămâni, îl primește pe mail chiar autorul și de aici în colo îl putem considera text popular.
Pentru că mie nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva, zic să readuc eu în atenția voastră un articol mai vechi care mie (la vremea aia și cititorilor) mi-a plăcut foarte mult.
Ok, n-am gasit nimic, dar rămâneți pe fază, încă mai caut. 😀
Menționez că mie îmi place maxim de om. Îmi amintește de arhi și de abilitățile lui sportive. 🙂
Eu le-am primit de la Beti pe mail, dar sigur le-a scris cineva cu mult timp liber. Adevarate bre:
Barbatul pana in 20 de ani: Avion de Hartie
Numai zboruri rapide, de scurta distanta si foarte scurta durata.
Să mă fi picat cu ceară şi n-aş fi dormit la prânz, copil fiind. Nici eu şi nici prietenii mei de la vremea aceea. Aveam o energie fix după masa de prânz ceva de speriat. Cred că n-am dormit la prânz în toată copilăria mai mult de 30 de zile şi astea cu greu, pentru că nu aveam încotro. Nu includ aici zilele de grădinită când de voie de nevoie stăteam cu ochii închişi şi făra voia mea adormeam.
Fetele mele sunt acum la fel. La gradiniţă dormeau la prânz, numai când le lua somnul pe neaşteptate, nu din proprie iniţiativă. Acum, de patru ani de când sunt la şcoală, nu vor să doarmă la prânz şi pace. Numai uneori, în vacanţele petrecute la ţară, la bunici, se întâmplă să adoarmă.
Odată cu trecerea timpului însă, chestia asta cu dormitul după-amiază îţi devine din ce în ce mai dragă, şi ajungi undeva în jur de 40 de ani să-ţi doreşti foarte mult ca imediat după masă de prânz să-ţi poţi face somnul de frumuseţe. 😀
Ma doare capul ingrozitor. Promit ca azi ma odihnesc si sper sa-mi treaca. Pana atunci va las cu un filmulet amuzant. Amuzant pentru cine il priveste, se intelege. 😀
Adevarul este realitatea, trecuta prin putul gandirii fiecaruia dintre noi. Deci adevarul nu este nicidecum doar unul. E, asa cum spune oricine nu are idee despre ce e vorba, “undeva la mijloc”.
Nu stiu de ce am scris textul de mai sus. 😀
1.Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând
Woodward il intreaba inca o data cum ajunsese sa se implice in acest caz. – Toti oamenii presedintelui- Carl Bernstein & Bob Woodward
2.Fără să verificaţi, cât e ora?
10.30