Sau ce am mâncat pe baltă.
Am stabilit ca anul acesta de Sf. Maria să mergem la pescuit. Nu mai fusesem de multă vreme, nu aveam nici măcar o undiță, nu mai vorbim de alte chestii legate de pescuit, cum ar fi o cutie mare care se deschide în multe alte cutii mai mici în care își țin pescarii toate cele de trebuință la baltă. Dar aveam ceaun. Și chef de mers la pescuit.
Am plecat dimineață devreme cu finii noștri (Mihai, Emilia și minunata Daria, fetița lor de aproape 6 ani sau pescărița, cum îi spunem acum după ce a prins pește singură cu undița ei personală). Știau ei un loc care s-a dovedit a fi altul (nu întrebați), dar am avut o poziție extrem de bună, pe marginea unei ape foarte prietenoase, în sensul că avea pește. Mai mult mic decât mare, dar cine se mai plânge acum când plutele joacă pe apă mai ceva ca Rengle pe tocuri. Balta e undeva în comuna Berceni. Și-au prins pescarii noștri, chiar Daria a spart gheața și a scos primul pește din baltă. Să te ții bucurie!
Doar că mie nu-mi ieșea din cap că vreau să fac ciorbă de pește. Nu borș că uitasem să iau…borș. Am zis ciorbă. Așa că l-am rugat pe Sorin să-mi facă o chestie din aceea care să-mi țină ceaunul desupra focului (dacă știți cum îi spune, vă rog!), să-mi aducă lemne (erau acolo lăsate de oamenii care-și construiau case în zonă un morman mare de stinghii, am considerat că-s pentru noi) și să facă focul. Dacă vi se pare că i-am cerut prea mult, aflați că da, i-am cerut prea mult. Dar n-a zis nimic, le-a făcut și gata. Chiar nu mă așteptam să-i iasă atât de bine.