Cine a inventat spălatul geamurilor a fost un geniu și un om fără minte în același timp. Adică, e minunat să ai geamurile curate, să nu fie nici picătură de apă sau de praf pe ele, să nu le vezi uneori de curate ce sunt, dar e inuman ca în mai puțin de două ore după curațarea lor să plouă, să plouă cu praf, să spele cineva curtea și stropii să sară pe geamurile tale proaspăt șterse, iar acestea să arate apoi ca și cum n-au fost spălate de ani, să te facă să simți că munca ta a fost în zadar și să nu le mai speli apoi vreo jumătate de an.
Dimineața când scriu la laptop am în stanga geamul mare din living și de multe ori privesc pe fereastră pentru inspirație. Bine, că văd prima dată geamul de la atelier și-mi amintesc că de cele mai multe ori e zi de lucru, e una, și că văd ambele geamuri cu picături mari de praf, jeg, ploaie, ce vreți voi, e alta.
Mă ridic de fiecare dată când se întâmplă asta și spăl geamurile? In your dreams, baby! Nop. Dar uneori, rar, o fac. Și mai șterg și alte câteva zeci de geamuri pe care casa noastră le are. Și când termin cu ultimul, și-s stoarsă de toată energia, îmi dau seama că mai e unul mic în bucătărie pentru care ar trebui să merg prin spatele casei ca să-l pot ștege, și n-o fac. Apoi mai e unul în baia de sus, care-i, ați ghicit, foarte sus, și pe care îl șterg de cele mai multe ori doar pe dinăuntru, fără niciun rezultat, pentru că praful mare e pe partea cealalată.