Când intram la ea în birou mă frapau mereu două lucruri: bijuteriile și locul în care ea le ținea.
Irina era directoarea noastră de vreo 4 ani. O femeie frumoasă și deșteaptă care ne răsplătea munca prin prime consistente, și mai ales prin zâmbete și vorbe bune. Venea prima la serviciu și pleca întotdeauna, dar întotdeauna, ultima. Avea o familie frumoasă și făcea ea cumva ca soțul (și majoritatea colegilor noștri bărbați) s-o considere idealul feminin. Aveau și de ce, până și noi, fetele, ne doream să ajungem mai devreme sau mai târziu, ca ea. Sau măcar pe aproape. Irina era o femeie împlinită care nu mai avea nevoie de nimic pentru a fi fericită.
Bineînțeles, șefa trecea și ea, ca noi toți, prin zilele mai bune și zile mai proaste. Dar cumva, din toate stările proaste o scoteau bijuteriile ei. Sau faptul că noi toți ne purtam atunci ca niște super- profesioniști.