De vreo șase luni ne chinuim să luăm pentru curte un coș de baschet. Nu-i loc prea mult la noi, dar vrem să-l montăm pe unul din pereții exteriori ai casei și să încercam să ținem scorul învățându-i pe copii să arunce la coș. Se pare că în sfârșit am găsit ceva rezonabil și zilele astea vom da startul competițiilor de baschet la un singur coș (un fel de miuță) din curtea noastră. Abia aștept sa facem si noi ceva mai multă mișcare, poate nu tocmai într-o atmosferă ca asta, dar oricum…
La orele de sport de la școala fetelor, copiii joacă baschet uneori. Atunci, doi dintre cei mai buni copii din clasă la sportul ăsta ies în față și își aleg pe rând colegii, formând încet -încet două echipe. Pentru că fetele noastre n-au jucat niciodată până acum baschet și pentru că probabil n-au nici putenice inclinații native către sportul ăsta (deși ele își doresc să fie mai bune, să nimerească coșul ala, etc. ), sunt alese invariabil ultimele să facă parte din echipele despre care vorbeam.
Ei bine, îmi place să cred că după o lună de antrenamente zilnice acasă (ah, să nu uit să-i spun soțului ca numai coșul nu e de ajuns, ne trebuie si minge 😀 ) performanțele lor se vor îmbunătății simțitor și nu vor mai fi cea mai slaba verigă din echipă.