Jurnal de consilier local – săptămâna 106

Ar trebui ca săptămâna asta să fie cu bucurie și sărbătorit, dar nu e. Am de câteva zile o stare pe care deocamdată nu mi-o pot explica și, ca să aveți tabloul complet, azi abia mă mișc, după ce ieri dimineață am schimbat cumva programul de sport și-am activat niște mușchi pe care nu știam că-i am. Dar să nu anticipăm, haideți să vedem ce am făcut săptămâna asta:

Luni – a fost ziua mea și n-am avut timp să gândesc. Efectiv, a sunat telefonul non-stop și au curs mesajele pe toate canalele de socializare, iar eu aveam în minte doar că vreau să le răspund tuturor oamenilor.  Oare ar trebui să le spun și aici mulțumesc tuturor? Ca să nu mai aduc vorba de florile pe care le-am primit. Doamne, ce buchete și aranjamente minunate. Chiar acum când scriu am în față două dintre ele.

Marți – Pentru că a început școala am fost azi la cele două școli în care se desfășoară proiectul pilot ”Împreună pentru fete” să văd cum merg lucrurile și să mai alimentez unitățile de învățământ cu absorbante pentru a putea alimenta zilnic dispenserele.

Am găsit toaletele de fete în plin proces de igienizare, ceea ce e bine, am stat de vorbă cu doamnele care urmăresc procesul, am vorbit cu fetele din școli, ba chiar și cu un băiat care zicea că e super că am făcut asta pentru fete, că le-a văzut pe colegele lui bucuroase că se întâmplă asta.

Miercuri – De ieri au început și workshopurile susținute de Iele Sânziene și Asociația pe Stop în școlile pilot de care vă ziceam mai sus. Sunt la ONG-urile astea niște fete pe cât de tinere pe atât de profesioniste și vă spun, stau copiii pe ele cu întrebări și se depășește de fiecare dată timpul propus pentru întâlniri. De unde eu trag concluzia că au mare nevoie de discuțiile astea copiii noștri, iar noi trebuie să facem tot ce putem pentru a le asigura. Cele două ONG-uri oferă aceste workshopuri gratuit în perioada pilot.

Joi  – Ședințele din CA-urile de la școli sunt din ce în ce mai lungi și mai complicate. Mi se pare că să fii primar într-un sat mic e mult mai ușor decât să fii director într-o școală mare. Sunt atât de multe și fundamental diferite subiectele de pe OZ-urile ședințelor… De le un banal transfer până la rapoarte de mentorat didactic, răspuns pe cereri de informații cfm. legii 544/2001 venite de la cetățeni din celălalt capăt al țării care vor să știe (printre altele) câte cutii de cretă s-au folosit în școală anul trecut și terminând, cum altfel, cu propunerea de buget pentru anul viitor.

Vineri – Aproape s-a încheiat o săptămână fără ședință de consiliu local. Nu-mi dau seama dacă a fost una ușoară, pentru că vă spuneam la început, pentru mine a fost grea. Ca să nu mai spun că s-au închis vara asta multe firme de producție și noi acum am preluat (nu cât am putut, ci mult peste capacitatea noastră actuală) din comenzile pe care în trecut le onorau alte firme de confecții. Din exterior probabil ați zice că e bine, avem de lucru, mai angajăm oameni și totul e minunat. Nu mă înțelegeți greșit, nu mă plâng pentru mine, mă gândesc doar că din interior se vede un pic diferit, n-aș vrea să dezvolt aici, dar mă roade gândul ăsta.

Și hai să vă arăt și ce văd zilnic când intru în firmă, că poate vă era dor și nu știați cum mai merg lucrările la Hala Laminor. Bineînțeles, asta-i vedere din spate.

Sâmbătă – E, uite că a venit weekendul și atât de mult mi-am dorit să mă odihnesc (în timpul săptămânii am stat și 16 ore la firmă și pe lângă munca de birou și lucrul cu oamenii, a fost nevoie și de ore multe de muncă fizică efectivă). Ca orice om care dorește să se odihnească, m-am trezit la 6:00 și înainte de cafea am intrat în sala de sport. O oră mai târziu eram gata de început ziua de odihnă, așa că am luat la rând mai întâi băile, apoi bucătăria, am șters, am rearanjat, am curățat, la 12:00 eram gata să intru în dormitoare. Livingul l-am lăsat pentru după-amiază să mă odihnesc și atunci puțin. Noroc că seara au venit niște prieteni la noi și am reușit să mă așez.

Duminică – Mi-am făcut o cafea mare de tot și m-am pus pe scris. Am în plan să ies din casă în jur de prânz, sunt zilele astea atât de frumoase, încât îmi pare rău de fiecare minut nepetrecut afară. Vreau și să termin de citit ”Toate viețile pe care nu le-am trăit”. Am început-o într-o noapte târziu, nu pot să mă pun la somn fără să fi citit măcar câteva pagini în fiecare seară, indiferent cât de târziu se întâmplă asta. E un fel de terapie, un fel de a ieși din povestea mea și a intra în povestea altcuiva.

Mai avem de parcurs 102 săptămâni. Să fim bine!

(Visited 11 times, 1 visits today)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.