fără toane

Aproape toți bloggerii care scriu zilnic, au impresia ca o pot lăsa mai moale în weekend, pentru că atunci lumea cititoare are altceva mai bun de făcut decât să stea pe bloguri (perfect adevărat) și, în plus, după ce scrii zi de zi cinci zile lucrătoare, parcă ți-ai dori weekendul departe de tastatură. Numai că… vine câte unul ca mine, care toată săptămâna nu s-a putut atinge de computer și are sâmbăta dimineața chef de scris. Bine, habar nu are despre ce să scrie, dar asta nu-i așa relevant, până la urmă ăsta-i un blog personal pe care scriu ce vreau, mai mult prostii, foarte puține lucruri care contează cu adevărat pentru ceilalți, așa că nu puteți avea pretenții.

Însă blogul ăsta e un loc care pentru mine contează, așa că în timp ce casa răsună de muzică (s-au trezit copilele și zici că nu pot respira fără cântec), eu îmi beau cafeaua și scriu. Bineînțeles că înainte de asta, am luat la mână bucătăria (orice gospodina serioasă își începe sâmbăta trebăluind prin bucătărie). A, că încă-s în pijamale, asta iar nu-i relevant. Le bag imediat la spălat. Stați să se termine prima mașină cu rufe.

Mi-e dor de blog, mi-e dor de zilele în care scriam zilnic și voi erați aici. Citesc uneori posturi din urmă și mi se umplu ochii de lacrimi, nu pentru că aș fi scris ceva de plâns, rareori am făcut asta, ci pentru că retrăiesc o parte din viață. A mea. A noastră. O parte pe care în lipsa blogului n-aș fi avut cum s-o retrăiesc. Și-mi dau seama că ceea ce fac eu aici e neprețuit. Pentru mine și ai mei.

Aseară Sorin a dat jos bicicletele din pod. În weekendul asta am de gând să mă plimb mult cu bicla, să-mi trezesc un pic mușchii din somnul pe care-l dorm de vreo 6 luni. Și mai vreau, tot în weekendul ăsta, să termin de citit niște cărți. Vreo trei. Toate începute și niciuna terminată.

Nu cred că v-am spus că anul ăsta am plantat în curte un nectarin. Dap, așa am zis și eu, n-o să se prindă. Acum, nu numai că s-a prins, dar e și plin de flori. Ținând cont că-i foarte mic, plin de flori înseamnă că are trei. Flori. Peste vreo 10 ani cred că vom mânca nectarine. Parcă mă văd.

Vedeți, am putut scrie nimic în 400 de cuvinte. Numai că nimicul ăsta face parte din noi și, din păcate, e tot ce ne rămâne. Aud semnalul că s-a terminat programul mașinii de spălat. Sper ca peste ani semnalul ăsta să mă anunțe că rufele sunt curate, frumos călcate și băgate în șifoniere.

Weekend frumos!