Cum stați cu căzăturile?

Când eram copil aveam convingerea că oamenii mari nu cad. N-au cum, sunt mari, așa gândeam. Nu mă judecați aspru, eram o copilă împiedicată, cu oase tari, ce spera că odată cu trecerea timpului va rămâne mai mereu în picioare. N-a fost așa, cad și acum de nu mă văd. Mai ales în casă. Mai ales pe scări. Mai ales noaptea. Nu râdeți!

Anul ăsta nu s-a întâmplat. E drept că n-au trecut nici 20 de zile din el, și încă n-am căzut prin casă. Dar am alunecat de două ori pe afară deja. O dată în prima zi de lucru, în fața întregii echipe de angajați, înainte de a apuca să le zic clasicul la mulți ani. Adică, l-am spus cumva în cădere. Ce să zic, oamenii au început lucrul foarte bine dispuși, că nu-ți vezi în fiecare zi șefa în genunchi în fața ta.

După nici zece zile a trebuit să merg să iau măsuri unor maeștri bucătari. Vreo 15 chefi, strânși de la mai multe restaurante într-un singur loc, la o anumită oră, ca să mă pot întâlni cu toți odată. Numai că fix în ziua aia, Sorin avea programare cu mașina la revizie și cum eu de taxi n-am auzit, am plecat pe jos la întâlnirea mea cu bucătarii. La nici 100 m de casă (adică pe strada noastra, frate), am alunecat pe o pojghiță de gheață și m-am proptit într-un genuchi. Am simțit o durere ascuțită până în urechi și am vrut să urlu, dar m-am abținut. M-am uitat la pantaloni și-am văzut că n-au nimic. Pe mine mă durea genunchiul de muream, iar pantalonul era intact. Am făcut doi pași și-am simțit și-n vârful degetelor și pe spatele limbii durerea, dar faptul că 15 oameni foarte ocupați se adunaseră undeva să mă aștepte pe mine să le iau măsuri m-a făcut să trec peste tot și să merg mai departe. Pe jos. Tot nu m-a dus capul să chem un taxi.

Când am ajuns la metrou (adică după vreo 15 minute de mers chinuit) mi-am mai dat seama de ceva nașpa. Uitasem acasă centimetrul cu care trebuia să-i măsor pe oamenii ăia. Trebuia să mă întorc.

Abia atunci a început să-mi funcționeze creierul și să mă ducă mintea că-i o mercerie în apropiere și pot cumpăra de acolo un centimetru pentru măsurători. Așa am făcut.

În fine, cu două căzături la activ pe anul acesta, presimt că-s campionă. E ok, genunchiul, nu mă doare deloc, numai culoarea îi e cumva de mort, dar să sperăm că-și revine.

A mai căzut cineva? Sunt eu cea mai împiedicată din cartier?

(Visited 96 times, 1 visits today)
Vilma

Frumos ai scris! Dureroasa cazatura! Sper ca au fost acolo chefii si tot efortul a meritat! Si sper ca nu s-a lasat cu nici un picior umflat….

Nina

Au fost, au fost, is oameni seriosi de asta mi-a fost rusine sa abandonez. N-am piciorul umflat, doar o vanataie nedureroasa, cum ar zice bunica, semn de buna purtare.:)

Marmotica

Nu, nu esti singura! Eu am cazut cand m-am dat jos din masina, era sa ajung sub ea :))) Si eu am “obiceiul ” sa cad din pat ( deci nu e nicio pojghita pe nicaieri0 . Stau pe margine si la un moment dat ma dezechilibrez, partea buna e ca nu e distanta mare pana pe parchet .

sofia

Dap, si eu tot de doua ori pe anul asta! O data cand urcam cu scara rulanta si m-am uitat in spate sa vad ce face plodul. Iulia cobora scara intr-o mare veselie, cand sa deschid gura sa zic ceva, am cazut….asta a fost cazatura usoara. Cand a ajuns acasa am cazut zdravan, alegam sa-i zic ceva omullui si m-am pravalit gratios, de atunci am genunchiul si ma doare si un cot..

Cristina P

Nope, de ani de zile nu mai cad…in Arad. Ca in 2013 am fost la Straja si de pe drumul principal pana la cabana – nu erau scari – pe poteca sapata in zapada am cazut de 3 ori. Mi-a fost de ajuns a iernii.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.