Viata cu gemeni III

Cum vă spuneam, am stat în spital două săptămâni înainte de naștere, pentru ca bebelușii să crească într-o zi cât alții într-o lună. Apropo, pe vremea aia habar nu aveam dacă vor fi fete sau băieți, dar mi se părea extraordinar să fie o fată și-un băiat.

În seara cu pricina, era o vineri, citeam ca de obicei, și pe la unsprezece am vrut să las cartea  și să sting lumina în rezervă. Numai că atunci când am coborât din pat eu și burta mea imensă, am simțit că mi-a venit sorocul, dacă e să spun exact cum zicea bunica mea, și ținându-mi cu o mână burta și cu cealaltă cămașa de noapte m-am dus la asistente și le-am spus că nasc. Una din ele m-a întrebat la ce interval am contracțiile și eu am întrebat-o ce-s alea și cum ar trebui să le simt, pentru că eu în afară de faptul că mi se rupsese apa, nu aveam niciun alt simptom. A doua oară când asistenta m-a întrebat de contracții, i-am spus că am una pe oră, ca să n-o dezamăgesc, dar tot nu aveam nicio durere.

Între timp doctorul care era de garda mă consultase și mă instalasem confortabil într-un pat din sala de nașteri. Da, erau acolo vreo șase paturi pline cu femei care se pregăteau să nască. Unele gemeau, altele țipau pur și simplu de durere, eu așteptam să-mi vină durerile și mă uitam la perfuzia  care îmi fusese pusă la instrucțiunile date de doctorul meu prin telefon, în timp ce dumnealui se îndrepta spre spital. Era de acum miezul nopții dintre 1 si 2 octombrie 1999.

Adevărul este că n-am fost speriată nicio clipă, dar când l-am văzut pe doctorul Costea intrând în sala de nașteri am știut că totul va fi bine. A venit la mine, mi-a spus și că soțul meu e afară și îl așteaptă cu vești legate de mine și de bebeluși. M-a îmbărbătat, m-a asigurat că totul va fi bine, aveam pregătită și o sală de operație pentru cazul în care ar fi intervenit complicații, deci chiar nu aveam de ce să îmi fac griji.

Nu știu dacă v-am spus dar doctorul Costea pe tot parcursul sarcinii mele n-a acceptat nicio atenție de la noi. Singurul lucru pe care l-a primit și pentru care care chiar s-a bucurat, a fost o trusa cu  stilou si pix. În seara cu nașterea, soțul meu când l-a văzut a insistat să-i dea ceva, ca sa fie sigur că are grijă de mine și de copii, dar doctorul a refuzat ca de fiecare dată, însă acum a spus: aveți răbdare să vedem copiii sănătoși și vorbim atunci. 

Ca să nu mai lungesc vorba,  durerile alea mari pe care le așteptam, n-au mai venit, nu pot să zic că nașterea a fost floare la ureche, dar după câteva junghiuri puternice, dar suportabile, spre dimineață am urcat pe masa de naștere și la 5 fix am năsut prima fetiță. Aveam pregătite două nume de fete și două de băieți, iar când o asistentă mi-a arătat-o, mi s-a părut că fetița roșie, grasă și frumoasă din fața mea e un fel de prototip de om, adică ceva perfect, și-am hotărât că ea va fi Sonia. Nu știu cum bătea inima ei, dar a mea era gata să iasă din piept.

Cu bucuria vederii primului copil, am uitat complet de contracții și când mi-am dat seama că nu mai simt nicio durere, mi-a fost frică că vom aștepta încă 6 ore până se va naște al doilea bebeluș, așa că m-am prefăcut că am contracții în continuare și când doctorul mi-a spus să împing, așa am făcut și la patru minute după nașterea Soniei a venit pe lume și Iulia, la fel de roșie și frumoasă, doar un pic mai subțirică. Era așa frumoasă și finuță, iar eu eram așa de fericită că totul a decurs perfect, copilele sunt sănătoase și le vom lua la noi acasă în câteva zile. Acum nu numai că inima îmi bătea tare, dar o și auzeam.

Sonia a avut 3,20 kg la naștere, iar Iulia 2,65. Când am înțeles cât de mult au crescut în ultimele săptămâni și câtă dreptate a avut domnul doctor să mă țină în pat două săptămâni, i-am mulțumit din suflet pentru tot ce-a făcut pentru noi. El m-a sărutat pe frunte, m-a felicitat pentru naștere, mi-a spus că eu am facut tot greul și a plecat să-l anunte pe soțul meu că are de azi înainte trei fete. 😀

Și da, și-a cerut dreptul, a vrut o sticlă de șampanie din care am băut toți trei în 2 octombrie 1999, gest pe care am promis să-l repetam, în cinci de data asta, în 02 octombrie 2017.

(Visited 71 times, 1 visits today)
Nina

In familia asta perfecta de care spui, fetele isi fac temele la mate si dau marunt din buze, tati taie niste sabloane de camasi si sunt sigura ca ar fi vrut sa-si petreaca sambata dimineata altfel, iar eu, dupa o tura cu aspiratorul si cateva cuvinte de imbarbatare aruncate si spre masa de lucru a fetelor si spre masa de croit din atelier, ma duc sa-mi dau cu Diclofenac pentru ca ma tine ceva la umar si la gat si am niste miscari de lup de cca 2 zile. 😀

Madutza77

Ce frumoooos! 🙂 Ce familie frumoasă! Și când mă gândesc că eu eram deja mămică cu 9 zile înaintea ta…dar chiar ai avut noroc de doctor bun! Pe mine la naștere m-a părăsit doctorița după ce am urmat toată sarcina la ea și am născut cu o moașa după 12 ore de travaliu 🙁 Am zis atunci că nu-mi mai trebuie copii toată viața…dar noroc cu Uitarea asta. 😉

Nina

Cred ca ti-a fost tare greu…Vorba ta, daca n-ar fi uitarea asta ce ne-am face? Si nu-i vorba doar de nasteri. 🙂
PS Ai primit mailul de la mine?

emilia

Ce sa spun …chiar impresiont,cu toate ca am si asculat povestea chiar spusa de tine.Imi place foarte mult si asa vrea sa o aud tot timpul .astept si partrea a 4 a chiar daca o stiu.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.