Când va fi momentul?

Acum, dacă fetele sunt acasă, şi-au reluat, cu mare bucurie,  joaca cu prietenii de pe stradă. Mă refer la ăştia mai de vârsta lor  +/- 2 ani, care sunt exact 13 copii.  Nu, nu i-am numărat, dar fac ei petreceri pe stradă, aduc fiecare câte 1 leu şi strâng întotdeauna 13 lei, q.e.d. Petrecerile astea sunt ceva normal, strâng banii ăştia, cumpără două sticle de suc şi nişte grisine, apoi se adună la unul din copii în poartă şi stau la palavre. Paharele de plastic le şparlesc din bucătăriile lor, pe rând.  Mai trec câteva zile, mai dispar 13 pahare, şi tot aşa.

Sâmbătă seara au venit fetele acasă după o petrecere din asta şi foarte entuziasmate, m-au informat că pentru a doua zi, au pus ei la cale o ieşire. Pesemne, nu le mai sunt de ajuns petrecerile şi vor acum să se şi plimbe. Singuri. La pizza. În oraş. Cu tramvaiul şi gaşca lor de copii, în care cei mai mari sunt Dragoş şi Andreea si au 13 ani.

Au mai avut ei ieşiri din astea la suc şi pizza, dar de fiecare dată îi însoţea cel puţin un părinte. Acum vroiau să se ducă singuri.

Pentru Sonia si Iulia cel mai lung drum pe care l-au parcurs singure  a fost drumul de la şcoală până acasă, adică vreo 600 de metri, care includ şi o traversare de stradă intens circulată.

Dar în oraş?? Cu mijloacele de transport în comun??  Am simtit o gheara mare fix în inimă şi le-am comunicat scurt: “Nu vă las!”

Nu vreţi să ştiţi ce a urmat. Ce s-au jelit… Că toţi copiii merg şi ele sunt cele mai pedepsite…

Norocul meu a fost, ca mama Andreei n-a lăsat-o pe fiica-sa şi m-am scos. Mi-a zis Sonia: “Mami, daca nu merge Andreea, care e mai mare decat noi, nu mergem nici noi.”  Şi s-au liniştit.

Totuşi, săptămâna viitoare au de gând să meargă la film. La Mall. Tot aşa, cu gaşca de pe stradă. 😀

Le-am spus că au voinţă. Maximă.

Să recapitulăm. Fetele implinesc anul asta 11 ani. Ce făceam eu când aveam 11 ani? Traversam oraşul zi de zi până la şcoală, uneori pe jos, de cele mai multe ori cu autobuzul, ne mutasem într-un alt cartier şi n-am schimbat şcoala imediat.  Apoi mergeam de la 16-18 de trei ori pe săptămână la gimnastică, tot aşa, destul de departe de casă. Făceam asta singură de la 9 ani. Sâmbăta mă duceam uneori cu copiii din faţa blocului la filme gen Drumul oaselor sau Biciul fermecat.   Dar erau alte vremuri şi nici Târgoviştea nu-i Bucureşti.

Deci…când voi şti că e momentul să văd dacă ele se descurcă? Sorin zice să le las că le urmăreşte el. 😀

Sursa foto

(Visited 59 times, 1 visits today)
cafeaua_neagra

Pentru inceput solutia cu urmaritul pare cea mai buna. Faptul ca merg in gasca ( 13 bucati copii) te mai linisteste un pic. Copiii cresc…fir-ar sa fie!Independenta este necesara pentru formare.

LiaLia

Eu îmi aduc aminte că pe la 9 ani mergeam aproape zilnic cu metroul câte 2 staţii dus, 2 întors la antrenamente la tenis şi clase de balet. În rest, şcoala era la colţul blocului şi joaca era în perimetrul blocului. Ieri îmi povestea o prietenă că l-a- lăsat pe fiu-său de 9 ani în prima tabără şi a stat cu inima purice 10 zile. Dar la munte, la mare nu a avut curaj să-l lase.

nina

@cafeaua neagra- ma linisteste dar ma inspaimanta. Ma gandesc: daca se imping prin tranvai si aluneca vreunul sub roti, daca nu-s politicosi, daca se pierd unii de altii? Stii cum e, la teorie sunt cu totii buni, dar in practica? Numai parinte sa nu fii. Oricum de undeva trebuie sa incepem. 🙂

@LiaLia – astia batrani spun ca erau alte vremuri atunci (pe vremea noastra) si ca acum sunt pericole mult mai mari… 🙁

Mihaela

Faza cu urmaritul imi aduce aminte de bunicul meu; eram in clasa I sau a II-a si “venise vremea” sa merg singura la scoala, principala problema fiind o traversare de strada. E adevarat ca nu era circulatia de acum, dar oricum…In orice caz, imi aduc aminte si acum ca m-am prins destul de repede ca era bunicul in spatele meu( desi se “deghizase”), dar nu l-am dat de gol:).
In orice caz, la cofetarie (ca nu era pizza atunci) si filme am mers si noi (eu si sora-mea plus prietenii de la bloc sau de la scoala) inca din scoala generala (deci cam la varsta fetelor tale, poate eu sa fi fost un pic mai mare). Dar eram fete responsabile, parintii aveau incredere in noi si erau alte vremuri. Si, desigur, am vazut si “Biciul fermecat” plus filmele cu Margelatu’, Nea Marin Miliardar, Rocky si “Comoara din lacul de argint” (asta era cu indieni, parca). Nu sunt multe filme pe care mi le amintesc ca pe alea vazute la varsta aia, pentru ca reprezentau niste experinte noi si minunate, pe care le povesteam mult timp dupa.

nina

@Mihaela- iti dai seama ca si ele sunt foarte emotionate de experienta. Eu sper sa le pice planul cu filmul din weekend, ca daca nu chiar va fi o provocare pentru tati. 🙂

AlexG

La 10 ani mergeam la fotbal undeva înafara orasului, cu “maxitaxi” (eh de obicei mergeam cu nişte baieţi ceva mai mari ca mine). Tot pe la 8, 9 ani luam bicilceta şi dispăream din jurul blocului, ca să ajung prin centru.
La pizza şi d’astea am iesit prima data, pe la 12-13 ani cred, era ziua unui coleg.
Pfff, azi puştii de 11-12 ani merg la biliard, la suc, în KFC la Mall… numai pe la frate’meu ce mai aud 8-}.

nina

@Alex- Ideea e ca de anul asta ele vor merge la o scoala destul de departe de casa, si oricat am zice noi ca le ducem si le aducem, sigur la un moment dat vor fi nevoite sa se descurce singure. O sa vedem cum ne vom descurca…

Calin

Deci, io la 6 ani, locuind in Bistrita: trezit dimineata, imbracat singur, mers la scoala singur (aprox 1 km) intors de la scoala, dezbracat uniforma, incalzit singur mincarea la aragazul cu butelie, mers dupa masa singur la gimnastica (acelasi 1 km) venit seara. NU mai zic ca la 6 ani jumate am plecat cu gimnastica in cantonament….
Da, intr-adevar orasul era mic si mult mai putin populat si mai sigur, insa si noi ne am cam “handicapat” mintal putin si suntem ultra protectivi. Io n o trimit pe fiica mea de 7 ani jumate singura pina la colt sa ia ceva. Cred ca ne au cam speriat si stirile negative.

nina

@Calin – de asta mi-e frica si mie, sa nu cumva sa-i supra-protejam si sa le ingradim in felul asta dezvoltarea normala… Oricum o dai, tot nu-i bine. 🙁

good girl

Draga mea,
Am citit cu maxima atentie ce ai scris, ca doar ai zis ca e chestiune serioasa. La final am zambit si, recunosc, zambesc si acum. Mi-am amintit cum mi-a stat inima cand m-a informat fiica mea ca se duce cu gasca – aveau cam 11-12 ani, in parcul Tineretului. Evident am spus NU. Adica am urlat NU. Si am pedepsit copila pentru o vina imaginara. N-am vorbit cu ea cateva zile. Am plans amandoua de ziceai ca vine sfarsitul lumii, drama maxima… Si, ce crezi? Au chiulit de la scoala si s-au dus in parc. Si s-au mai dus si altadata. Si eu eram fericita, in naivitatea mea, ca i-au iesit prostiile din cap.
Ce vreau sa spun de fapt? Ca eu crescand-o mai mult singura am avut tendinta s-o protejez mai mult decat era cazul si am gresit. N-am facut altceva decat sa o invat sa minta. Pe urma mi-a venit mintea la cap si mi-am dat seama ca prefer sa mor de inima pana vine acasa – la o ora stabilita de amandoua – decat sa ma gandesc ca poate a chiulit, poate ma minte sau o mie de alti “poate”.
Ar fi bine sa nu te mai gandesti cum era pe vremea noastra. Si sa stii ca pericole erau si atunci. Nimic nu mai e la fel ca ieri, nici ziua de maine nu va mai fi ca azi. Trebuie sa inveti sa ai incredere in fete. Nu poti sa le protejezi toata viata. Poti doar sa le lasi sa isi ia zborul, putin cate putin, si sa le trimiti in lume incarcate cu visele lor si cu sperantele tale.
Sa stii ca grija pentru ele nu trece niciodata. Eu inca stau si o astept pe fiica-mea, desi acum are cu 10 ani mai mult. Inca imi sta inima cand pleaca sambata in club si ma suna duminica dimineata din Vama. Am invatat sa am incredere in ea si sa sper ca cineva acolo sus o iubeste si are grija de ea.
Sper sa fi fost de folos… 🙂

good girl

Oricand vei vrea sa asculti povesti despre cum am crescut eu impreuna cu fiica-mea, iti stau la dispozitie. 🙂
Si sa nu uiti ce a spus unul mai destept ca mine: “arta de a fi parinte este arta de a nu uita ca ai fost copil…”

dojo

Nina, daca domnul “toane” e pe faza, zic ca merita incercata smecheria. Asa cum spune si good_girl, uneori acest Nu, poate impinge la alte magarii, sa iti plece ‘pe ne-ve’ si atunci e mai urat. Asa ca, avandu-l pe tata in spate, fara sa stie, normal, puteti verifica impreuna cum decurge treaba si cum se descurca micutele intre oameni.

Nu vreau sa ma gandesc ce greu este ca parinte cand au puradeii varsta asta insa 🙂

morena

Hahaha. M-am amuzat tare! Fetitele tale sunt senzationale. Eu la 11 ani, faceam balet-scoala-casa si in timpul liber concursuri de gimnastica cu fetele dela bloc, papusi (da, da, noi INCA adoram papusile la 11 ani), si eventual un cinematograf in Buftea, unde tata era director si na…aveam voie.
Te pup

nina

@dojo- vom incerca sa punem in practica asta cu urmarirea, dar mi-e greu sa cred ca asa au procedat toti parintii. 🙁

@morena- si ele inca adora papusile. Din pacate pe cele mai scumpe, iar mie nu prea imi vine sa mai dau banii pe ele, tinand cont ca-s mari de acum. 🙁

Ada

Prima tabara in care am plecat a fost cand treceam clasa a treia, la munte. Apoi anul urmator ma duceam singura la inot, la Piata Presei, de la Unirii. Si apoi au urmat si taberele la mare. Depinde mult de copil, pe mine au mei m-au lasat peste tot, chiar daca la 18 ani ma tineau in casa sa invat… am avut voie sa ma machiez dupa liceu, in rest doar la petreceri, pana am intrat la facultate am avut ora fixa de intrat in casa.
Cu frati-miu au fost mult mai atenti, drept urmare asta e mototol cand vine vorba sa se descurce singur, e in lumea lui si nu-l intereseaza detaliile care poate i-ar usura viata…

morena

Observ ca fetitele tale sunt inca…fetite. Eu zic, ca babele ca tineretu’ din ziua de azi, nu mai este ce am fost noi. Hahaha.
Am citit un formum care m-a ingrozit. Si nu vrei sa stii ce am citit ca fac “fetitele” de 10 ani 😐
Bine ca mai sunt inca…copii pe lumea asta.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.