Ce amuzant, totuși!

Ce amuzant, totuși! Să crezi că un om l-ar putea cunoaște cu adevărat pe altul. Te poți obișnui cu celălalt atât de mult încât să poți rosti cuvintele în același timp cu el, dar nu vei ști niciodată de ce celălalt spune ceea ce spune sau face ceea ce face, pentru ca nici măcar el nu știe. Nimeni nu înțelege pe nimeni.

Și totuși trăim cumva împreună, în pace de cele mai mlte ori, și rezolvăm lucrurile cu o rată a succesului destul de ridicată, astfel încât oamenii continuă să încerce. Oamenii se căsătoresc și multe căsătorii sunt reușite, au copii și majoritatea acestora ajung oameni cinstiți, au școli și afaceri, fabrici și ferme care funcționează la un nivel acceptabil – toate astea fără să aibă habar ce se petrece în capul celorlalți.

O scot cumva la capăt, asta fac oamenii.

Am citit asta în Umbra Hegemonului de Orson Scott Card la începutul weekendului și deși am avut mult de alergat la sfârșitul ăsta de săptămână (da, bucătăria mea prinde contur), de atunci mă gândesc într-una la ceea ce vrea să spună. Bine, nu e ca și cum ați ști ce-i în capul meu, dar…

Tags: carti, citate, ganduri, oameni, viata

Incurcături pe ultima sută

De dimineață (la mine dimineață e pe la 6, da?) în curtea mea mirosea a mentă. Nu știu de unde, probabil de pe la vecini că printre ierburile și florile mele nu-i. Mirosul ăsta mi-a făcut poftă de ceai de mentă și de încă ceva. Ceva de amnezie. Aceea pe care aș vrea s-o am, să uit de răutatea oamenilor, să uit de guverne și legi tâmpite, să uit de taxele și utilitățile care lună de lună sunt mai mari (da, sunt supărată, mi-a venit curentul 500 lei) să uit de tot și toate și să plec în concediu.

AMR 4 zile. Aseară am aflat că cineva (nu spun cine, persoană importantă) a încurcat zilele și s-ar putea ca restul găștii noastre să plece spre Deltă cu o zi mai devreme ca noi. Nasol. Mai ales pentru ei, că majoritatea echipamentelor de campare sunt la noi. Dar e nasol și pentru noi, fiindcă ne-ar fi plăcut să mergem cu toții. Să vedem, azi decidem ce și cum, oricum, e neplacută treaba, dar asta e, oamenii mai și greșesc. Dar prefer de o mie de ori greșelile de genul ăsta, celor pe care le fac ăia care nu se mai satură, ne conduc și se prefac că ne vor binele. Vorba cuiva ieri pe twitter: “Romania n-a intrat niciodată în criză, dar a ieșit de două ori din ea. ”

Hai că nu mă mai gândesc la asta, ce naiba, e weekend-ul dinaintea concediului. Ai zice că-i de vis. Ei bine, nu e chiar așa. Sunt multe adunate pe ultima suta de metri. Comenzi în așteptare care trebuiesc lăsate croite să aibă atelierul ce lucra cât timp noi suntem plecați. Ultimele verificari de bagaje și schite de așezare a tuturor lucrurilor într-un porbagaj de Accent. Plus că n-am facut încă lista cu haleala, pentru că vrem să ne gătim noi acolo cele mai multe mese. Bine, asta până aproape vom muri de foame și vom merge să mâncăm un borș adevărat de pește. Hmm.. și mai e și încurcătura asta cu plecarea separată.

Sper să se alinieze planetele acum pe ultima sută și să se rezolve toate. Dacă se poate să înceapă rezolvarea cu problemele din primul paragraf.

Tags: concediu, incurcaturi, oameni, viata

Pe net cât e ziua de lungă

Pentru că măcar primul articol după schimbarea temei blogului am zis să fie unul mai serios, m-am gândit (știu, prima dată e mai greu) să vă povestesc cum îmi petrec eu o zi pe internet. Pe ce site-uri/blog-uri mă plimb, cât stau aici la mine (am obiceiul să mă citesc singură, să fiu, astfel, sigură că am măcar un cititor fidel), de pe ce calculatoare fac asta (da, chiar dacă nu plec de acasă, intru pe net de pe 4-5 device-uri), și-om mai vedea ce vă mai spun.

6-6.30 Trezirea. După ce-mi fac cafeaua și spăl aragazul (invariabil o dau în foc pentru ăa o las la făcut și intru în baie), îmi pun o litră de lapte peste ea și îmi fac triumfatoare intrarea în birou, de cele mai multe ori în camașă de noapte.

6.30-8.30 Spun “bună dimineața” pe twitter, și deschid înca 6 taburi (toane, gmail, zoso, arhi, DailyCotcodac, goo.gl și din nou toane). Citesc ultimele doua articole de la fiecare (chiar și de la mine )  ) scriu un comentariu, două,  dacă am ceva de zis (de obicei am, că nu mă pot abține) și mă întorc la toane. Scriu ceva pentru blog, de obicei ce visez noaptea, asta dacă n-am scris seara târziu și e deja publicat ceva în ziua respectivă. Când nu scriu visele de noapte, se cheamă că am inspirație sau s-a întâmplat deunăzi ceva notabil, de care aș vrea să-mi amintesc peste ani, și cum nu mă mai ajută ținerea de minte, am zis că-i bine să rămână aici scris. Asta a fost cred una dintre cele mai înțelepte decizii din viața mea (deocamdată au fost doar trei), pentru că deja, uneori când citesc ce-am scris acum 2-3 ani, stau și mă întreb dacă eu chiar am trăit chestiile alea. Și le-am trait, credeți-mă, pentru că am o regulă creată chiar pentru situațiile astea de incertitudine: “Nina, nu inventa lucruri despre tine, dacă nu vrei să ai false amintiri”.

8,30 -16,30 sunt la serviciu (între timp schimb și cămașa de noapte cu ceva mai office) , așa că o las mai moale cu plimbatul pe net, deschid doar reader-ul și citesc pe sărite cele 50 de bloguri pe care le am acolo, mai accesez un link interesant de pe twitter, mai răspund la un comentariu la mine. Între timp îmi fac treaba cât pot de bine până mă vede sefu’ și mă pune să muncesc. A, și citesc știrile de pe  mediafax. E și ăsta deschis toată ziua.

16.30-19.30 Închid cele două calculatoare din birou, cobor în casă și deschid laptopul, văd ce-a gătit hădean și îi urmez exemplul, dacă n-a făcut mama deja ceva bun de mâncare. Chiar dacă-s plecată de acasă, sunt  în atelier sau la piscina, urmăresc regulat twitterul pe telefon. Asta dacă nu am treabă (călcat, curat, gătit, spălat) sau dacă nu jucăm Monopoly.

19.30-23.00 e vară , e frumos, suntem sănătoși, așa că petrecem. Bem o bere sau un vin, ne jucăm cu copiii (atunci când nu-s cu alți copiii și nu înceracă să ne țină pe noi deoparte), mergem pe la prieteni, vedem un film, citim o carte, chestii din astea, vintage pentru tineretul de azi.

Pfff, acum când recitesc văd că-s cam dependentă de net, știam asta deja, trebuia doar să o recunosc și-n scris, dar să-l vad eu pe ăla care poate arunca primul piatra.

Tags: bloguri, internet, timp, viata

O dimineață ploioasă de duminică

Mika – Rain

E duminică. M-au trezit picăturile de ploaie. Ce spun eu picături, erau de fapt rafale de apă căzute în cascadă pe pervaz.

Aș fi vrut să mai dorm, să-mi continui visul frumos în care jucam sah cu Karpov și mă uitam la el că se chinuia să scoată o remiză de la mine. N-a reușit. Din cauza picăturilor de ploaie.

Am coborât în bucătarie cu un ochi închis și unul deschis. În timp ce am pus ibricul cu apă pentru cafea pe foc, mă gândeam că nu strică să avem din când în când o duminică cu ploaie. E relaxant. Ok, nu săriți și mie mi-ar fi plăcut azi la ștrand. Lasă că se oprește ploaia și ajungem pe seară la Bestfest.

Pun zahar în apa pentru cafea și intru în baie să mă trezesc. Mă văd în oglinda mincinoasă și-mi place fața mea odihnită și ușor zâmbitoare din cauza ploii sau a succesului în fața lui Karpov. Arunc apa pe mine și simțurile mi se trezesc la viață. Și mintea. Imi dau seama că nivelul meu la șah e cel al unui copil de 12 ani, bine, un campion de 12 ani, și mă duc să-mi termin cafeaua.

Apa fierbea, semn că în maxim 3 minute voi soarbe zeama vieții din cana mea XXL.

În casă e în continuare liniște și va fi tot așa în urătoarele 2-3 ore. E de înțeles, e o dimineață de duminică  ploioasă. Cu toate astea eu n-aș fi vrut în niciun caz s-o pierd, chiar dacă asta însemna să câștig partida de șah. Deschid cutia de cafea și îmi dau seama că am de ales. Ori alerg la magazin să cumpar cafea, ori îmi fac un ceai. Logic, am ales …., mai ales că afară ploua. Și mie-mi place ploaia. S-o privesc. S-o ascult…

Viața e frumoasă și voi zilele astea mi-ați dovedit-o din plin. Până și Karpov.

PS. Melodia îmi place, chiar dacă Mika se plânge de ploaie. Are el motivele lui.

Tags: ceafea ceai, dimineata ploiasa, Karpov, oameni, viata

Până acum am devenit ceea ce sunt!

Dacă existența noastră s-ar cuantifica în jumătăți de zile, atunci ar trebui să trăim într-o viață cincizeci de milioane de  asemenea momente. Dacă ne-am aminti numai 1% din acestea și tot ar însemna că avem o memorie de elefant. Și totuși, atunci când ești întrebat care-i cel mai frumos/intens/emoționant moment din viața ta, te gândești la maxim 10 întâmplări. Da, întâmplări, pentru că asta au ajuns să însemne momentele memorabile din viețile noastre, întâmplări.

Parcă trec zilele pe lângă noi, parcă ne pierdem în amănunte, parcă tot așteptăm să se termine ceva ca să putem începe să trăim.

Când ești copil abia aștepți să termini școala ca mai apoi să poți arăta lumii întregi de ce ești în stare. Tragi tare, înveți mult, pierzi nopțile citind și speri că astfel vei ajunge cineva, părinții tăi vor fi mândri de tine și fetele frumoase vor roi în jurul tău. Nu ca acum când doar una, e drept, nu de lepădat, se ține scai de tine. Și timpul trece…

Apoi, abia ajuns în câmpul muncii îți dai seama că  sunt câțiva mult mai bine pregătiți ca ține printre mulțimile de habarniști. Și te apuci să tragi tare ca să-i prinzi din urmă. Îți rărești ieșirile cu prietenii, lasă, nu se supărără ei, ești oricum online toată ziua, nu te mai duci nici pe la părinți așa des, bine măcar că ai apucat să te căsătorești cu tipa aia din facultate, că acum, la cât de ocupat ești, n-ai mai avea timp de agățat. Rezultatele nu întârzie să apară și ești promovat, salariul îți crește corespunzător, la fel și pretențiile. Vrei o mașină frumoasă, întotdeauna chestia asta cu mașina apare înainte de a-ți dori o casă, n-ai bani suficienți, dar nu-i nimic, îți faci un credit, salariul îți permite. Să vezi tu că dacă o să ai mașină nu-ți vei mai petrece weekendurile in casă ci vei ieși cu prietenii în natură, îți vei vizita și părinții mai des, ba ai de gând să faci și câteva excursii în afara țării. Ce mai, vei începe să trăiești.

Odată cu mașina a venit și sarcina soției. Nu-i nimic. Ce-i mai frumos în lumea asta, dacă nu un copil? Abia aștepți să vină ăsta mic pe lume și pentru a-l întâmpina cum se cuvine, cumperi în fiecare lună, din banii ce-ți rămân după ce plătești rata la mașină, ba un pătuț, ba o păturică, ba un scaun de mașină, pentru ca nu-i așa, ai să-l plimbi pe bebeluș că doar n-ai luat mașina asta doar să te duci zilnic cu ea la serviciu și să treci o dată pe săptamână pe la benzinărie. Abia aștepți! Să vezi ce vacanțe frumoase veți avea alături de alți prieteni cu copii. Zilele astea trebuie neaparat să le verifici profilurile de pe facebook să vezi cine a devenit părinte între timp.

De cum intră bebelușul în casă, aceasta se luminează toată, se umple de râsete și plânsete de copil, de ochii plini de lacrimi, de fericire desigur, ai părinților, și de starea aia de bine pe care ți-o dă împlinirea. Numai că, vedeți dumneavoastră, împlinirea asta nu se limitează la faptul că bebelușul s-a născut, ci te solicită pe parcursul întregii tale viitoare vieți. Îți vei da seama acum că nu mai puteți locui la două camere și imediat ce termini rata la mașină, te bagi la un credit și mai mare, pentru casă. Muncești în plus, tragi tare că e criză și nu vrei să rămâi fără job acum cu rate mari și copil mic acasă. Ce ieșiri cu prietenii, ce excursii în străinătate… Lasă, o să ai tu timp de ele, imediat ce asta mic va crește un pic, va putea să își aducă aminte de ele, că la 4 ani degeaba îl plimbi tu prin lume că tot nu va mai ști nimic din ce-a fost acum atunci când va crește. Mai bine îi faci tu lui o asigurare de studii, că nu știi ce vremuri vor mai veni.

Anii trec, copiii merg la școală, da copiii că între timp n-ai stat degeaba, i-ai mai facut un fratior, că nu era să crească singur și unde mănânca trei pot mânca lejer și patru. Mai greu a fost cu jonglatul între școală, grădiniță și serviciu, dar tot e bine că ai nevasta fată bună, s-a dus la job imediat dupa ce a născut și în afară de timp nu v-a lipsit nimic. Aveți mașina voastră (cam veche, tre’ s-o schimbați cât de curând), casa voastră, copiii voștri și ce-i cel mai important sunteți toți sănătoși. A, pe tine te cam supără spatele uneori și în plus trebuie să mergi neapărat la un control la ochi, dar în rest sunteți toți bine.

Ei dragul meu, acum e momentul în care spui: Am 35 de ani și ucenicia s-a isprăvit. Dacă suntem de acord că speranța de viață e în jur de 70 ani, îmi mai rămâne de trăit ce-a de-a doua jumătate, poate cea mai frumoasă. Cine știe? Important e că în prima jumătate am devenit ceea ce sunt.

Nu-i nimic rău în a-ți spune asta, răul apare când o spui și atât. Nu crezi c-ai așteptat destul? Nu crezi că trece viața pe lângă tine? Nu crezi că-i cazul să mai acorzi importanță și altcuiva, nu numai atotputernicului ban? Știi în ce anotimp suntem? Ai văzut azi copacii în drum spre serviciu? Te-ai jucat aseară cu copiii tăi? Ți-ai dus soția/soțul ( ca n-am scris doar pentru băieți) la vreun concert în ultimii doi ani? Știi că fiica ta are un prieten? De când n-ai mai jucat un fotbal cu băieții?

Dragii mei, vă spun sincer că mă număr și eu printre cei ce se regăsesc, mai mult sau mai puțin, în povestea asta. Nu-i rău să recunoaștem unde am greșit, ne-am lăsat duși de val sau am exagerat, important e să nu uităm că tot ce ne rămâne, atunci când nu vom mai avea nimic, este povestea vieții noastre. Aveți grijă să fie una frumoasă, formată din mai mult de 10 momente memorabile și n-ar strica să aibă și ceva umor!

Tags: intamplari, minte, oamnei, povestea vietii, tot ce ramane, viata

Toată viața adunăm chestii

Uau, am stat departe de blog trei zile și deja simt că l-am trădat cumva ca pe un iubit căruia îi spui că pleci cu prietenele la munte câteva zile, el zice că-i ok, dar tu nu te bucuri de excursia cu fetele 100% pentru că-l știi pe el părăsit și singur.

Oricum, n-am stat degeaba zilele astea, pe lângă faptul că am muncit fizic cu sârg și rezultate (diseară îmi vine mobila nouă și cu puțin noroc mâine vă arăt poze), am citit, mâncat, dormit, vizionat filme și petrecut. Da, avem în familie două flori pe care le-am sărbătorit cum se cuvine. Ei, în afară de asta am avut timp și să mă gândesc la lucruri. M-a ajutat mult și faptul că în ultima lună am luat la mână fiecare centimetru pătrat din casă și am dat peste tot felul de chestii inutile pe care le-am păstrat ani de zile fără să am o explicație logică pentru asta.

De exemplu, am găsit într-un colț al șifonierului o bluză de prin facultate pe care de fiecare dată când îmi rearanjam sau sortam lucrurile, o păstram făra să am tăria de a admite că da, vremea ei a trecut. Să fim înțeleși, nu era demodată și mă încăpea încă, dar alte bluze își cereau drepturile și ei nu i-a mai venit rândul de vreo 15 ani.

Altă chestie odioasă peste care am dat, sunt îngerii căcănii, o statuetă din ipsos care înfățisează niște îngeri (vreo 5) și pe care o minte de artist ratat i-a vopsit crem. Statueta am primit-o la cununie de la cineva, nu știu cine, că-i un obicei românesc sănătos să nu știe omul de la cine primește cadoul, așa că se dă anonim. Am încercat s-o arunc de câteva ori, dar de fiecare dată mama soacră insista că-s niște îngeri frumoși care merit păstrați. Păstrați da, expuși nu. I-am mutat din casă în pod, din pod în garaj și din garaj în casă timp de 13 ani, dar se vede treaba că numărul asta nu le-a adus noroc și de data asta au ajuns exact în coșul de gunoi.

Am mai găsit tot felul de lucruri ciudate păstrate degeaba ani de zile, coli de hartie îngălbenite de vreme, o pungă cu pixuri care nu mai scriau acum 5 ani (ce-o fi fost în capul meu să le păstrez pe astea?), oje uscate, cutii și cutiuțe care inițial erau pentru a împărți mai bine spațiul, dar acum ajunseseră să ocupe ele tot spațiul ăla care trebuia împărțit, curele cu sclipici (astea nu le-am aruncat, mai am o generație care vrea să profite de ele, bine că am avut două ) și pot să enumăr aici încă vreo oră.

Cel mai rău a fost cu răzătoarea. Am descoperit că am trei: una pe care o folosesc, una pe care am înlocuit-o când am cumpărat-o pe cea pe care o folosesc (v-am cam pierdut aici, așa-i?) și una din aia fițoasă cumpărată de mama de la teleșoping, care taie fructele și legumele în forme foarte interesante, la televizor, desigur, că noi n-am folosit-o niciodată, dar am desfacut-o atât cât să se umple de praf în dulap.

Și-au mai fost câteva lucruri care m-au făcut să mă gândesc la o vorbă a bărânilor, aceea cum că omul strânge cât trăiește și când plecă nu ia nimic cu el. Oare de ce strângem atâtea și atâtea chestii? Pentru că va veni o zi în care vom avea nevoie de ele? Nu cred…

Tags: lucruri, oameni, strangem degeaba, viata

Despre mine II

Pentru că astăzi e ziua blogului, da, exact acum doi ani (mă gândeam că-s mai mulți) mă mutam pe domeniu propriu oferit, bineînțeles, de blogway prin intermediul Hotcity, m-am gândit că tre’ să vă mai spun câte ceva despre mine, în același stil. Așadar:

SUNT îndrăgostită de oameni. De oameni frumoși pe ambele fețe. Da, majoritatea oamenilor au cel puțin două fețe. Altfel, eu sunt la birou.

AȘ VREA ca ziua să aibă 100 de ore, săptămâna 100 de zile, luna 100 de săptămâni, anul 100 de luni, iar noi dacă se poate să îmbătrânim și atunci, exact așa cum îmbătrânim acum într-un an. Asta am zis-o așa de ochii lumii, eu de fapt aș vrea să-mi schimb mobila de bucătarie până la Paște, dar e greu de crezut că asta se va întâmpla.

PĂSTREZ numai amintirile frumoase. În rest arunc tot. Fără regrete.

NU ÎMI PLACE că lumea în care traiesc o ia la vale,  pe-o pantă pe care a urcat-o cu greu cândva. Nu îmi place nici politica. Deloc. 

MĂ TEM că va veni o vreme în care nu vom mai putea face nimic. Și mă mai tem de șoareci. Serios.

ÎMI PARE RAU că am ajuns să mâncăm branză făcută din prafuri, și asta-i un exemplu ușor. Și-mi mai pare rău că n-am avut mai multă grijă de sănătatea mea. Bineînțeles că părerea asta de rău nu mă împiedică să-mi neglijez în continuare problemele de gen. :(

ÎMI PLACE să știu că toți ai mei sunt bine și că nici ceilalți n-o duc rău. Și-mi place să scriu. La o masă simplă cu o cana de cafea lângă mine și cu ploaia bătându-mi în geam. 

NU SUNT întotdeauna în toane bune deși tare mi-ar plăcea. Nu sunt nici lipsită de defecte. Ba, din contră.

DANSEZ cu greu dar și când mă pornesc, nu mă mai oprește decât retragerea orchestrei. 

CÂNT foarte rar în prezența cuiva și atunci de obicei mi se cere, respectuos ce-i drept, să tac. 

NICIODATĂ nu mă mulțumesc cu puțin, iar când am, nu păstrez niciodată totul pentru mine.

RAR mă face cineva să mă răzgandesc, iar dacă o fac, foarte rar cineva află asta. 

PLÂNG de câte ori lacrimile vor să curgă. Fără reținere. Acum îmi dau seama că n-am mai plâns de mult. Nici măcar de fericire.

SUNT CONFUZĂ când se discută un subiect despre care nu știu nimic. Dar mă dumiresc repede.

AM NEVOIE de oameni cu simțul umorului în jurul meu. 

AR FI TREBUIT să țin legătura cu colegii din generală. De ei îmi e cel mai dor. Sunt răspândiți în cele patru zări și cele mai prețioase amintiri ale copilariei mele sunt legate de ei.

AȘ PUTEA să străbat lumea în lung și-n lat ani la rând, dacă aș avea cu mine câțiva oameni dragi și-un laptop.

Maldita mi-a dat mie leapșa asta (bine, n-a avut încotro) și mi-ar plăcea să o citesc făcută de fiecare dintre voi.

Tags: ale noastre, dorinte, oameni, viata

Dimineți de femeie

La bărbați e simplu, se trezeste el apoi se trezește și domnul iar după asta fiecare cum se descurcă. La femei e mult mai complicat și e pe faze.

Faza I (înainte de căsătorie)

Femeia se trezeste de dimineață, îl sărută tandru pe el și pe domnul, intră în baie și după o toaletă lungă (n-ar vrea ca el s-o vadă nemachiată) merge în bucătărie și constată ca el o așteaptă cu cafeaua aburindă și micul dejun pregătit. Ziua începe minunat.

Faza  II (începuturile căsniciei)

Femeia se trezeste de dimineață, vrea să-l sărute pe el și pe domnul însă aceștia lipsesc, intră în baie și după  toaletă  merge în bucătărie și vede că el i-a lăsat cafeaua aburindă și micul dejun pregătit. Ziua începe foarte bine.

Faza III (casnicia continuă)

Femeia se trezește mult mai dimineață, evită să-l sărute pe el și pe domnul, intră în baie apoi merge în bucătărie și  pregătește cu drag micul dejun și cafeaua pentru amândoi. Ziua începe frumos.

Faza  IV (apare un copil)

Femeia nu doarme. El și domnul nici nu există. Dimineața e tot un fel de seară pentru ea, e la fel de obosită. El încearcă să o ajute amintindu-și de începuturile căsniciei. Femeia găsește astfel dimineața în bucătărie cafeaua rece și două sandvișuri leșinate cu salam fără carne. Ziua începe ca și cum nu s-ar fi sfârșit.

Faza V (copilul merge la gradiniță/școală)

Femeia se trezeste înaintea tuturor, nu-i pasă de el sau de domnul, face micul dejun și pachete pentru toți, apoi intră in baie. Pregatește copilul de școală, îl spală, îmbracă piaptănă, etc.  Ea nu mănâncă dimineața. Bea o cafea pe la 10 când lucrurile se mai liniștesc. Ziua începe.

Faza VI (copilul nu mai depinde de parinți dar locuiește încă acasă)

Femeia se trezește de dimineață, după ce-l visează pe el și pe domnul. Îl sărută în grabă pe unul din ei, apoi sare din pat. Intră în baie își tratează cu grijă ridurile și merge în bucătărie. Vede că el i-a lăsat de cu seară scrumiera plină de mucuri pe masă. Face rapid ordine și  pregătește micul dejun pentru cine vrea să mănânce. Ziua poate începe.

Faza a VII (din nou făra copil)

Femeia se trezește când vrea ea. El și domnul dorm încă, unul din ei a adormit definitiv. Intră în baie și nici nu se uită în oglindă. În bucătărie e o ordine perfectă. Face două ceaiuri (doctorul le-a interzis să mai bea cafea) și priveste melancolică pe fereastra. Oare când a trecut viața asta? Câte zile vor mai începe?

Tags: dimineti de femeie, ipoteze, oameni, viata

Operațiunea faxul Conțești

Uneori, când crezi că nu se întâmplă nimic, intervine ceva.

De două zile n-am cartușe în multifuncționala din birou. Din cauza crizei, am atât de mult de lucru că n-am avut timp să-mi umplu cartușele. Așa că printez ce-mi trebuie la imprimata din casa, și fac pentru fiecare foaie un traseu de 30 m dus intors. O plăcere. 

Ieri, în timp ce  mă împărțeam în mai multe ca să termin tot ce aveam de făcut, a venit la mine o vecină bătrână care avea de trimis un fax la Primaria din Conțești. Avea numarul. Voia să trimită buletine, certificate de naștere, chitanțe, adică nimic care ar fi mers băgat direct în fax. Trebuia să le fac copii.  La toate.

V-am spus că nu aveam cartușe, iar scula din casa e doar imprimantă, nu știe copiere. Și dă-i și scanează-i actele, apoi dă-le print la distanță. Nimic mai simplu, numai că paginile refuzau să se printeze. Știți situațiile alea în care te grăbești de nu mai poți și nimic nu-ți iese? E, cam asta era. Până la urmă am share-uit documentele scanate și le-am tipărit de la alt calculator ( da, televizoare și computere avem să ne punem și-n cap).

 În tot  timpul cât a durat operațiunea faxul Conțești (da, a ținut atât de mult, încât i-am dat și-un nume) doamna în vârstă, căreia îi faceam serviciul, îmi spunea povestea vieții ei. De roman, vă zic. Copil necajit, tatăl mort în război, la câteva zile după botezul ei, noaptea de revelion  din ’59 când a alergat de nebună 5 km până la cel mai apropiat medic care să-i salveze frățiorul de numai 1 an, etc… a avut timp, mi-a povestit tot.

Faxul am reușit să-l trimit exact când ea ajunsese cu povestea la cum o îmbăiază pe nepoată-sa, care-i în clasa a doua și-i cam grăsuță pentru vârsta ei.A vorbit atât de mult, încât aveam impresia că o ascult de ore. Dar femeia nu vorbea aiurea. Respecta cronologia întâmplărilor, știa datele în care se întâmplaseră diferite evenimente  petrecute în urmă cu cel puțin 50 de ani în viața ei.

În fine, confirm fax a venit într-un final și Marina a plecat împăcata că a reușit să trimită faxul. :d Acum nu mai era doar o bătrâna din prelungirea străzii pe care stau, care a venit la mine cu brațele pline de acte și pe care n-o cunosc, ci avea un nume, amintiri, probleme de rezolvat.

Când eu vă spun că tot timpul se întâmplă câte ceva. Viața e plină de povești.

Tags: cartuse, intamplari, oameni, viata

Unde nu-i cap, vai de picioare

Maricica s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Îi părea rău doar de băiețelul ei de 4 ani, dar nu avea încotro, așa credea. Se săturase de bărbatul ei bețiv și gelos, dar și de cea care-i dăduse viața, o cotoroanță de femeie, pe care n-o mai considera mamă încă de pe la 10 ani.

Într-un fel îi părea rău și de bărbatul ei, care așa bețiv și gelos cum era (fie vorba între noi, la partea cu gelozia avea omul dreptate), aducea bani acasă și o suporta pe hoașca de soacră-sa. Oare ce-o să-i pățeasă lui pielea acum singur cu ea și cu copilul? Dar Maricica nu voia să se lase pradă sentimentelor acestea contradictorii care o încercau.

Se hotărâse să rămână la Mircea, colegul ei de muncă care îi promisese că o face doamnă dacă se leapădă de soț și copil. Merita și ea o viață mai bună, că așa îi citise ei în palmă o babă în tinerețe, că va lua bărbat cu carte. Mircea era inginer și mai era și chipes bată-l norocul. Dacă ar fi lăsat-o să ia copilul, Maricica ar fi fost pe deplin mulțumită. Dar chiar și așa,  femeia se gândea numai la binele pe care îl avea în față. Copilul va crește și singur, că nici până acum nu se omorâse ea cu educația lui, mai mult mama ei se interesase ca el să aibă mâncare și hăinuțe, furând bani din buzunarele bărbatului Maricicăi, când acesta se întorcea rupt de beat de la vreo cârciumă nenorocită.

Cu gândurile astea în minte a ajuns femeia în casa noului iubit, căci i se aprinseseră Maricicăi călcâile rău de tot de data asta. Nu era prima dată când își găsea un amant, dar de data asta simțea ea că-i ceva serios. Mircea promitea.

Casa i s-a părut din prima clipă una de oameni bogați, nu ca a lor, unde se înghesuiau în două cămăruțe toți patru. Aici erau multe camere, fiecare aranjată cu gust și nelocuite, dacă era să te iei după ordinea care domnea în jur. Uite, ar fi avut loc și pentru copil aici, dar n-a fost să fie. Nu se va mai gândi la asta.

Bucătăria mare, spațioasă și foarte cochet utilată a făcut-o pe Maricica să se simtă nu ca o doamnă a casei, ci ca o bucătăreasă la stăpân. Ea nu era o gospodină, toată viața acasă la ei făcuse maică-sa mâncare și pe ea n-o prea interesase bucătăria. Acum îi venise rândul și asta nu-i prea surâdea, nu se aștepta să fie și pusă la muncă după mototolirea cearceafurilor. Însă Mircea a liniștit-o rapid spunându-i că va veni în fiecare zi Lina, femeia în casă pe care el o avea, și aceasta le va găti și deretica, așa că ea nu-și va bate capul cu astea. Maricica era în culmea fericirii și nici nu-și mai ducea aminte de unde a plecat. Era gata -gata să devină o doamnă.

După prima lună petrecută la Mircea, deși avea și soarele și luna, cum s-ar spune, deși colegele de serviciu doar că nu-i spuneau și ei doamna inginer, Maricica și-a dat seama că nu-i fericită. Îi lipseau ai ei mai mult decât ar fi crezut, se trezea gândindu-se la copil și la soț, ba uneori o visa chiar pe maică-sa care o chema cu voce blânda înapoi acasă. Simțea că și ai ei îi duc lipsa și ar fi vrut să se împartă. Îi lipseau serile zgomotoase din casa ei dărăpănată, mai ales când îl vedea seara pe Mircea bând ceaiul în fotoliu și citind liniștit o carte. Simțea atunci că locul ei e în altă parte, și că lumea asta, la care râvnise, nu-i de ea.

Acum stă și se gândește cum să facă. Mircea a fost bun cu ea, i-a facut toate poftele, într-o zi a dus-o la un restaurant unde  a comandat el pentru ea, dar acolo Maricica nu s-a simțit în largul ei și și-a dat seama că dacă ar fi vrut să devină o femeie egală  lui Mircea, ar fi trebuit să înceapă mai demult. Acum e poate prea târziu și nici nu-i sigură că asta își dorește. Se gândește…

Voi ce-o sfătuiți sau merită să ne băgăm cu sfaturi în situații de genul ăsta?

Sursa foto

Tags: femei, oameni, prostie, viata