Posts Tagged ‘tunsori’
La coafor
Sep
Ieri am fost cu fetele la coafor. Am vrut să-l luăm şi pe tati dar s-a fofilat bărbăteşte, aşa că s-a limitat la a ne ura succes. 
Pentru prima dată noi trei (eu, Sonia şi Iulia) am stat pe acelaşi scaun într-un salon de coafură. Pe rând. Pe vremuri fetele se tundeau ele singure, apoi o perioada le-am tuns eu, după care şi-au lăsat părul lung. 
Acum, pentru că începea şcoala am vrut să le tund eu, again, săptamâna trecută, numai că după ce am băgat foarfeca în părul Iuliei, Sonia a pus piciorul în prag şi a spus că ea nu se tunde decât la coafor. 
În ciuda tuturor evidenţelor, eu cred că am un talent uriaş, neexploatat. Cred că într-o viaţă anterioară am inventat tunsul cu foarfeca, dacă nu chiar foarfeca. Însă copilul a decis, mergem la coafor. Nu mă întelegeţi greşit, n-am nimic împotriva saloanelor, eu mă duc regulat, dar părul fetelor mele părea făcut pentru mâinile mele magice. Părea.
Prima s-a aşezat în scaun Iulia care avea deja dată forma tunsorii (între noi fie vorba, i-am explicat cinci minute coafezei cam ce am vrut eu să fac în capul copilului) aşa că a avut nevoie doar de uşoare retuşuri ( a tuns-o cu totul altfel şi mult mai mişto decât îmi închipuiam eu că se poate).
A urmat Sonia care şi-a ales din catalog o tunsoare până pe la umeri, însă coafeza nu vroia să-i taie atât de mult din păr. Până la urmă au negociat şi pentru pletele tunse, Sonia a primit bani. Adica i s-a făcut o reducere substanţiala la tuns pentru că părul tăiat să poata fi transformat în extensii, meşe sau cum le-o spune chestiilor făcute din păr. Tunsoarea a ieşit excelent, dar sunt absolut sigură că aş fi putut sa o fac şi eu cu uşurinţă. :D
La sfârşit a urmat doamna Costea la tuns şi coafat, fără evenimente notabile, însă în timp ce eram pe scaun, trăgeam cu ochiul prin oglindă la fete, care erau foarte mândre de noul lor look. Îmi sunt atât de dragi…
La întoarcere tati s-a declarat foarte mulţumit de fetele lui. 
Gata, suntem cu toţii pregătiţi să începem şcoala.
Mergem la Ciufolici
Mar
Eram in vara anului 2004. Fusese o zi obisnuita de servicu, monotona chiar, pana sa-mi sune telefonul. Era mama. Cu o voce pe care nu ati dori sa primiti nici o veste, imi spune “Ninaa mama, s-a intamplat o nenorocire. Stai jos?” Eu stiind-o acasa cu copiii, va imaginati in ce stare eram cand i-am spus: “Zi mama, ce nenorocire, ce s-a intamplat?”
“S-au tuns fetele.”
Am izbucnit in ras. Ea: ” Nu rade mama, ca nu-i de ras. S-au tuns rau de tot. Doar cateva minute am lipsit din atelier si cand m-am intors, era randul Soniei sa fie clienta.” I-am zis sa se linisteasca, ca daca asta-i nenorocirea, nu-i mare lucru. O rezolvam cand vin eu acasa. Si m-am dus.
In fata portii mai multi copii se jucau ceva. Intre ei disting o fetita, careia parul in luneca frumos pana spre umeri si nu avea breton. Adica (mai mult…)
