Cum vă spuneam…

ne-am luat un coș de baschet pe care l-am montat pe unul din pereții casei.

Deși locul e cam strâmt, activitatea asta cu aruncatul la coș după un dribling scurt sau chiar direct de la distanță, reușește să ne obosească destul de repede. Hmm, dar ce senzație mișto ai atunci când faci mișcare de plăcere și nici nu-ți dai seama când trece timpul. Până și fetele s-au experimentat un pic, mai ales că se trezesc direct cu gândul la minge și adorm cu gândul tot acolo. Urmează să ajungă lideri pe clasa lor. Asta-i provocarea.  :D

Pe cuvânt de pionier că asta-i cea mai tare investiție pe care am făcut-o în echipamente de petrecut timpul liber sau cum naiba se cheamă chestiile astea de gen.

Tags: antrenament, aruncari la cos, copii, cos de baschet, cum slabim, sport

I was born to win

De vreo șase luni ne chinuim să luăm pentru curte un coș de baschet.  Nu-i loc prea mult la noi, dar vrem să-l montăm pe unul din pereții exteriori ai casei și să încercam să ținem scorul învățându-i pe copii să arunce la coș. Se pare că în sfârșit am găsit ceva rezonabil și zilele astea vom da startul competițiilor de baschet la un singur coș (un fel de miuță) din curtea noastră. Abia aștept sa facem si noi ceva mai multă mișcare, poate nu tocmai într-o atmosferă ca asta, dar oricum…

La orele de sport de la școala fetelor, copiii joacă baschet uneori. Atunci, doi dintre cei mai buni copii din clasă la sportul ăsta ies în față și își aleg pe rând colegii, formând încet -încet două echipe. Pentru că fetele noastre n-au jucat niciodată până acum baschet și pentru că probabil n-au nici putenice inclinații native către sportul ăsta (deși ele își doresc să fie mai bune, să nimerească coșul ala, etc. ),  sunt alese invariabil ultimele să facă parte din echipele despre care vorbeam.

Ei bine, îmi place să cred că după o lună de antrenamente zilnice acasă (ah, să nu uit să-i spun soțului ca numai coșul nu e de ajuns, ne trebuie si minge ) performanțele lor se vor îmbunătății simțitor și nu vor mai fi cea mai slaba verigă din echipă.

Dar ăsta-i doar un aspect, căci odată stârnită competiția între noi sunt sigură că și eu voi încerca să fiu cea mai bună after-hours athlete, mai bună decât soțul meu sau decât prietenii care vor veni la noi și cu care ne vom întrece. Pentru că, nu-i așa, viața e mai distractivă atunci când ții scorul, atât în jocuri cât și în afara lor.

Fie că-i vorba de baschet, tenis sau coborâtul și urcatul scărilor, cel care înscrie mai multe coșuri, dă mai mulți ași sau ajunge primul e cel care are scorul mai bun, iar competiția e cea care ne stimulează și ne menține în formă, ne încarcă cu energie și ne face să uităm de grijile mărunte. Chestia asta cu after-hours athlete n-am inventat-o eu, ci PUMA care sărbătorește astfel sporturile after-hours, de la cele serioase (biliard, darts, ping pong, ) pâna la cele banale, orice mic concurs amical la care poți ține un scor și pe care-l poți juca eventual cu o bere în mâna si cu un ochi la grătar, oricum, alături de prieteni și niciodata singur. Bineînțeles că îi și sărbătorește pe protagoniștii acestor sporturi, the after-hours athletes, adică pe fiecare din noi atunci când mai jucăm un amical sau ținem un scor, la petrecerea de lansare a noului concept, care are loc joi și de la care voi reveni cu poze și impresii. Sper să am curajul de a participa la competițiile orginale, gen cine aranjează mai repede oalele în dulap,  pe care sunt sigurară că organizatorii ni le pregătesc.

PUMA, watch out, I was born to win!

Tags: after-hours athletes, competitie, distractie, petrecere, puma, sport

Cu copiii la meci

Mie îmi place sportul și aș vrea mult de tot ca și copiii mei să-l îndrăgească, cel puțin la fel de mult. În copilărie am și încercat să practic câteva,  iar baschetul a fost cel pe care l-am îndrăgit în mod deosebit.

Am vrut de multe ori să-mi duc fetele într-o sala de sport, să vadă pe viu o competiție, că la televizor nu-i tot una. Ieri am aflat pe twitter de la nebuloasa ca joaca BC Timisoara cu Steaua,  returul meciului din Cupa Romaniei la baschet masculin. În tur scorul fusese 82-75 pentru Steaua, iar deținătoarea Cupei în sezonul trecut e  Elba, aka BC Timișoara.

Deși aveam un program criminal, ne-am strecurat printre dentist, școală, lecții și am reușit să ajungem la meci. E drept, un pic mai tarziu, dar suficient de devreme cât sa vedem spectacolul, atat cel de pe teren si cel din tribune.

Nimic nu se compară cu urmărirea unui meci din tribune. Nimic. Nici să-l vezi la televizor, nici să citești despre el în ziare și cu atât mai puțin să aflii doar scorul final și să-ți faci o părere. Un meci, pentru mine, înseamnă mai mult decât rezultatul. Deși am auzit că doar asta contează.  Nu-i adevarat. Sportul inseamna mult mai mult, iar cine nu e de acord cu asta, nu a făcut niciodată sport.

Nu-s încă suporter al Timișoarei, dar  mă durea sufletul când o vedeam pe nebuloasa aseară mușcându-și pumnii de supărare că mingea trimisă din afara semicercului de trei puncte refuză cu încăpătânare să intre în coș. 

 Așadar, aseară a fost prima dată când fetele au văzut o competitie sportivă pe viu. La sfârșit Sonia a spus simplu: “Mami, ăsta-i singurul meci la care eu nu m-am plictisit, mai vreau să vin la meciuri.” Adică, acasă, la televizor, se cam plictisea copilul.

În sală, în afară de ele și câtiva pitici ai  jucatorilor sau de la club, nu prea erau copii. Nu mă înțelegeti greșit, tineret era, dar nu copii. Sunt sigură că mulți părinți ar vrea să-și ducă copiii să vada sport de performanță, dar nicăieri nu scrie sau nu e anunțat unde și când au loc meciurile, fie ele de baschet, handbal, volei sau altceva. În afară de câțiva oameni din anturajul jucătorilor, publicul larg nu află de meciuri. Sau află prea târziu. Aflam în schimb multe alte lucruri complet nefolositoare, cum că o baba a dat nu știu câte milioane pe un scaun din biserică. Nu detaliez că iar mă enervez.

Iulia a fost fascinată  de galeria Stelei, care a cântat tot meciul. Bine, poate dacă văd ăștia mai mulți copiii în sală, renunță și la clasicul “M__e echipa adversă” și totul va fi ok. Scorul final al partidei a fost 96 – 63 tot în favoarea Stelei. Așa-i în sport, câștigă cei mai în formă.  

So, cum vrem noi ca sportul în țara asta să aibă viitor, dacă nu ducem copiii în săli? Să vadă, să le placă, să-și dorească și să fie. Sportivi.

P.S.  BC Timisoara are un antrenor de legendă în persoana domnului Dragan Petricevic despre care a scris Cristina Bazavan aici.

Tags: baschet, BC Timisoara, copii, cupa romaniei, sport, Turabo Steaua

Vreau trening cu România

Nu eu. Aş vrea ca asta să-şi dorească un copil. Ba nu, toţi copiii din ţara asta.

În drumul meu spre serviciu trec dimineaţa pe lângă stadionul Lia Manoliu şi văd deseori  sportivi (nu fotbalişti)  îmbrăcaţi în treninguri albastru cu alb pe spatele cărora scrie cu litere mari ROMÂNIA. Şi sunt aşa frumoşi…

Era o vreme când să ai un trening din ăsta (pe care să nu-l fi plătit) era visul oricărei fetiţe din gaşca noastră de pe stradă. Cu toatele am fi vrut să ajungem la Olimpiadă sau măcar la un concurs internaţional unde să purtăm treningul României. Pentru asta ne antrenam chiar şi în curtea grădiniţei pe iarbă şi făceam tot felul de flick flack-uri, şpagate şi sărituri ciudate, căzând şi încercând din nou, gândindu-ne că poate, dacă suntem foarte bune, vom ajunge să avem şi noi trening ca cel al Danielei Silivaş. Dacă nu ştiti cine a fost Daniela Silivaş, înseamnă că ori sunteţi foarte tineri ori nu sunteţi români, deşi asta n-ar trebui să fie o scuză.  

Tare aş vrea să ştiu dacă copiii din ziua de azi mai visează la asta. Dacă treningul ăla pe care scrie Romania le stârneşte vreo reacţie. Dacă ştiu ce reprezintă. dacă au aflat că-l poartă doar cei mai buni. Şi dacă nu, ce facem ca să le stârnim interesul pentru performanţă?

Mă gândesc că-i esenţial ca parinţii să le explice cum stă treaba cu lucrul bine făcut. Apoi, în scoala primară să existe o selectie a celor cu aptitudini. Dar nu doar la fotbal sau handbal, ci şi la judo,  gimnastică,  scrimă, etc. Neapărat. Apoi, şcolile să fie în strânsă legatură cu cluburile sportive către care să-şi trimită elevii. Iar şi mai sus, la minister, să se înţeleagă că performanţele în sport ar aduce Roamniei faimă, recunoaştere, respect, lucruri care nu mai sunt de mult timp asociate cu numele ei.

În felul acesta Romania ar avea de unde să aleagă, generaţiile de copii nu s-ar mai simţi pierdute şi chiar dacă doar puţini dintre copiii selectaţi iniţial vor ajunge sa faca sport de performanta, iar şi mai puţini vor face parte din echipele naţionale, ei, copiii, vor fi avut o şansă. Vor înţelege pe pielea lor, că doar cei mai buni, şi aceia după foarte multă muncă şi sacrifii, ajung să poarte treningul alb- albastru pe care scrie ROMÂNIA.

Sursa foto

Tags: ambitie, copii, educatie, Oliampiada, performanta, sport

Încercarea moarte n-are

Ca absolut toată suflarea (cel puţin feminină) a planetei, m-am hotărât că ar fi cazul să încep să mănânc mai puţin şi să fac mai multă mişcare. Asta, cu mâncatul mai puţin, cred că am s-o rezolv relativ uşor, însă ce să fac cu mişcarea?

Am acasă o bicicletă din aia medicinală. Păi ce, am mai urcat pe ea de un an şi ceva? Da’ e mişto. Portocalie. Dă bine în cameră…

Mai am o bandă din aia de masaj. Aia e albă. Nici măcar nu se încadrează bine în ambient.

O folosesc drept cuier, uneori. Pe asta chiar de-aş folosi-o nu are cum să-mi dea burta jos. E aşa, frecţie la picior de lemn, doar să-ţi masesze un pic grăsimea.

Bun… Ce să fac?

La primăvară o să dau ture cu bicicleta, da’ până la primăvară? La sală nu mă pot duce, că nu mă încadrez cu timpul. O să încerc cu bicicleta asta pe care vă spun c-o am, dar eu îmi amintesc de ce-mi spunea odată un antrenor  de fitness că bicicleta asta e aşa, de încălzire, că de fapt tre’ să lucrezi mult mai mult şi că dacă vrei să slăbeşti tre să faci abdomene şi alergare pe bandă în primul rând.

Of, ce vremuri. Făceam 100 de abdomene. Corect. Acum nu mai pot. Adică, cred că pot, dar mi-a interzis medicul. În rest am voie orice. Dar să nu ridic greutaţi şi să nu fac abdomene.

Deocamdată urc şi cobor scările acasă de câte ori e nevoie, însă fără rezultat. Şi tot pentru slăbit desenez nuferi.

Tags: alergare, mancare, slabit, sport

Copiii si sportul

Laura Paussini – Se Fue
Asculta mai multe audio Muzica

Am văzut în dimineata asta un grup de copii cu echipamentul de sport în ruxăcele şi cu o voioşie pe chip, pe care n-am mai vazut-o de mult la oamenii de pe stradă, fie ei chiar şi copii. Ăştia mici de azi se duceau probabil la antrenament. Mi-am amintit atunci cu plăcere şi multă, multă nostalgie……

O fetiţă de grădiniţă făcea sport. Gimnastică. Profesoara stătea cu ea în bloc, o văzuse la joacă cum o imita pe Nadia şi Teodora şi s-a gândit că-i păcat să nu facă acrobaţiile alea într-o sală echipată corespunzător. Cariera ei de gimnastă a durat trei ani, fară competiţii, fară premii, doar cu antrenamentele şi câteva spectacole demonstrative.

A venit apoi rândul altor sporturi (am impresia că am mai scris despre asta). Am făcut tenis de câmp şi de masă, baschet, volei, handbal, atletism. Am încercat şi fotbal şi judo dar nu m-au primit.

Mersul la antrenamente era pentru mine o bucurie. Îmi făceam temele cu mai mult entuziasm când ştiam că urmează să merg la antrenament. Îmi pregăteam echipamentul cu multă grijă, făceam criză dacă găseam ceva în neregulă cu adidaşii sau cu treningul. Criza la mine înseamna că începeam să plâng.

Îmi făceam acolo prieteni noi, învaţam lucruri super interesante despre sport, despre ambiţie, despre disciplină,  îmi plăcea foarte mult însă ai mei aveau o idee fixă:  să las sportul şi să iau cartea mai în serios. Le intrase lor în cap că sunt bună la scoală şi nu vroiau ca sportul să mă ţină departe de învăţătură. Degeaba încercam eu să iau note şi mai bune (mai bune decat  10, nu prea aveam cum sa iau), faptul că uneori trebuia să lipsesc de la cursuri, pentru vreo competiţie sportivă, îi scotea din minţi şi eu renunţam.   Pana mi se ivea ocazia şi mă înscriam la alt sport.

Dar nu mă plâng.  Aşa a fost să fie, însă  eu n-am să mă împotrivesc niciodată ca un copil de-al meu să faca sport dacă-i place, ba din contră.

Tags: antrenament, copii, sport, viata

Sa facem miscare

Acum ca primavara si-a intrat pe deplin in drepturi (era si cazul ca aproape a trecut deja o luna), zic sa luam si noi ceva masuri, pentru a reveni la forma initiala. Cand zic “forma initiala” nu ma refer numai la greutate ci si la durerile de spate si de incheieturi. Mai e vorba si de lenea, care ne-a apucat odata cu venirea iernii si care nu se da plecata acu’ ca-i primavara, sub nici o forma. Ok, am facut ordine in sifonier si am scapat de hainele de iarna. Asta m-a ajutat, dar nu pre mult.

Ce facem in continuare pentru a avea o conditie fizica buna? Adica pentru a avea capacitatea de a ne indeplini sarcinile cotidiene, fara a resimti o oboseala neobisnuita, si de a pastra o rezerva si pentru activitati fizice, sportive sau de petrecere a timpului liber.

Cand ati prins ultima data un metrou, coborand scarile mai repejor sau alergand un pic.  Asa-i ca mai bine il asteptati pe urmatorul?

Eu am fost intotdeauna o fire mai sportiva  am practicat la nivel de incepator, cred ca 50% dintre sporturile olimpice ). In ultimul timp insa m-am cam lenevit si as vrea tare mult sa ies din starea asta. Usor de zis, dar cu ce sa incep? Ceva usor…

Voi ce faceti pentru a reintra in forma, acum ca vremea tine cu noi?

Tags: forma, primavara, sport, vreme buna