La revedere 2011, bine ai venit 2012!

Dragii mei, vă numesc așa din toată inima, vă urez un an nou plin de împliniri, cu multă sănătate și bucurii!

Fie că vă numărați printre cititorii fideli de toane, fie că ați venit aici căutând ceva sau pur și simplu din greșeală vreau să știți că pentru mine sunteți cu toții importanți, mă bucur tare că pe mulți dintre voi am reușit să-i cunosc personal, pentru ceilalți nu-i timpul trecut și urarea de azi este pentru voi toți.

Aș vrea să putem uita momentele grele, bolile, neputința, certurile, bârfele și pițipongeala și să ne păstrăm în suflet doar ce iubim mai mult, doar momentele frumoase, doar prietenii buni și să ne uităm la noul an cu optimism.  Nu va fi greu, va fi exact așa cum ni-l vom face noi. Să nu uităm asta nicio clipa și atunci totul va fi bine.

Acum vă las, mă întorc la curcanul meu proaspăt scos din cuptor, la bunătățile de pe masa de Revelion și la paharul meu cu șampanie. Voi închima unul pentru voi toți, să nu uitați asta!

La mulți ani, 2012!

Tags: 2012, la multi ani, oameni, prieteni, revelion, sarbatori

Micile bucurii ale vieții

Fericirea nu cade din cer decât foarte rar și numai pentru cei mai norocoși, noi restul trebuie s-o construim muncitorește și să ne mulțumim cu micile bucurii pe care viata ni le oferă sau de care noi ne îngrijim să avem parte.

Exista multe, mult prea multe, lucruri pe care le facem pentru ca așa trebuie și puține, mult prea puține, sunt cele care ne fac viața frumoasă, ne bucură de fiecare dată când avem timp de ele (timpul ăsta îmi mănâncă mie zilele). Așadar, care-s pentru voi momentele de maxima satisfacție sufletească, acelea pe care le așteptați mult și dureaza de obicei prea puțin? M-am gândit, evident, și care-s ale mele și avem așa:

Cafeaua de dimineață

Am ajuns să mă bucur de cafea, veți spune, dar nu-i chiar așa. Am un întreg ritual al cafelei făcută bătrânește la ibric, turnată într-o anume cană în care pun trei degete de cafea și completez apoi cu lapte, băută in curte, înconjurată de lumina dimineții și florile frumos colorate. Sunt momentele cu care eu îmi încep ziua, mă gândesc la ce am de făcut și-mi potențez energiile pentru a-mi ajunge întreaga zi.

Zâmbetul fetelor mele

Uneori chiar  în timp ce-mi beau cafeaua, alteori mai târziu în cursul zilei, momentul în care fetele se trezesc și apar în fața mea, de cele mai multe ori în pijamale, uneori cu ochii încă lipiți de somn, dar întotdeauna zâmbind, momentul ăsta zic, aș vrea să-l am pentru mine și peste douăzeci de ani. Nu se va întâmpla așa, dar faptul că acum îl pot avea, mă face să-l prețuiesc mult.

Satisfacția lucrului bine făcut

Sau starea de bine pe care o am de fiecare dată când finalizăm o comandă în atelier, sau chiar mai devreme, atunci când clientul acceptă modelul. Să știi că a ieșit din mâna ta o chestie pe care cineva doar și-a închipuit-o, și-ai reușit s-o faci exact așa cum el și-a imaginat-o, e o senzație de nedescris. Bine, eu doar trăiesc în preajma ei, a senzației, pentru că practic nu-s eu cea care face, pune în practica viziunea clientului, dar na, mă învârt și eu pe aici. :d

Cititul

Aș putea să trăiesc fără nici-o problemă doar citind.  Bine, să fie cineva care-mi aduce la nas trei mese pe zi și jur că n-aș mai avea nevoie de altceva. Îmi place la nebunie să citesc, cu atât mai mult cu cât în copilărie mi-au lipsit cărțile. Cărțile mele, că bibilotecile erau pline de mine, mergeam chiar și de două ori pe săptămână să împrumut cărți. Am suferit mult că nu erau ale mele, dar uite că roata s-a învârtit și acum am cărțile mele. A, și dacă vreodată vreți să-mi faceți un cadou și nu știți ce mi-ar plăcea, vă spun acum că nu veți da niciodată greș cu o carte. Bine, pot fi și două.

Prietenii

N-am mulți, dar ăia care sunt mă bucură de fiecare dată când ne întâlnim. Indiferent că bem o cafea împreună și vorbim nimicuri, că ne petrecem o seară liniștită în curte la grătar sau că facem concediile împreună, momentele astea cu prietenii sunt de neprețuit. Știu, sunt un prieten comod, care rar de tot are inițiativă în a organiza ieșiri sau pur și simplu întâlniri între prieteni, iar acelora care-au înțeles asta și m-au luat așa cum sunt, le mulțumesc din suflet.

Plimbările cu bicicleta

Indiferent dacă-s doar plimbări sau sunt drumuri pe care le fac cu treabă, atunci când merg cu bicicleta mă simt excelent. De când am înțeles eu că poți merge foarte bine 10 km fară să ajungi la destinație transpirat tot, am luat mersul cu bicicleta în serios și sunt foarte mulțumită de treaba asta. Încerc să-mi programez zilnic o ieșire cu bicicleta și mă gândesc serios să fac asta până târziu în iarnă. Să vedem ce-mi iese. Uneori stau și mă gândesc cum de-am pierdut atâția ani fără plimbările astea lungi pe bicicletă.

Blogul ăsta

L-am lăsat special la urmă pentru că mi-e foarte drag. Mă bucur că-l am, exact ca un copil care primește o jucărie nouă, numai că eu de trei ani nu mă mai satur de jucăria asta. E drept că aici totul se modifică de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta, iar eu când scriu și mai ales când citesc comentariile voastre sunt foarte bucuroasă. Uneori n-am timp suficient pentru el, scriu ceva în grabă și mă întorc la viața de om serios și cu responsabilități, dar adevărul este că abia aștept să revin aici, să văd ce se întâmplă, să vorbesc cu voi, să-i citesc și pe alții și tot așa, să mă învârt în lumea asta, care sinceră să fiu, la mine-i strâns legată de lumea reală pentru că eu scriu ce trăiesc, ce simt, pe unde umblu, ce-mi place…

Mai sunt, desigur, și alte lucruri care-mi plac: gătitul,  călătoriile, desenul, ah cum de-am uitat desenul, dar vedeți dumneavoastră, zic ca de data asta să ne oprim aici, am scris pentru că tomata cu scufiță mi-a dat leapșa asta faină pe care vă rog și pe voi s-o faceți. E un exercițiu foarte bun de a ne pune în ordine chestiile care ne aduc bucurie zilnic. Spor!

Tags: bicicleta, blog, bucuriile vietii, cafea, carti, ce te face fericit, citit, prieteni

Trei ani de blogăreală

În 3 august 2008 scriam primul post pe blog. Au trecut de atunci 3 ani frumoși în care am crescut (vedeți, nu zic am îmbătrânit) odată cu blogosfera, am văzut și uneori făcut lucruri faine, am cunoscut oameni și cel mai important: am scris. Nu mult și bine, nu mult și prost, ci așa cum am crezut eu de cuviință, așa cum am putut și așa cum s-au întâmplat lucrurile.

Pentru cei care nu știu, eu am început blogul ăsta pentru că începea să mă lase memoria, și cu toate că criserb îmi amintea în fiecare zi la 11 să iau pastila de Memoplus, am zis că-i bine să rămână undeva, într-un colțișor de net, cele mai faine lucruri care mi se întâmplă, că poate eu nu voi mai fi în stare să le povestesc nepoților. Pentru că timpul trece (uite cum au trecut ăștia 3 ani) și ne trezim că vine vremea să stingem lumina și că toată averea noastră sunt amintirile.

S-au întâmplat multe în anii ăștia, iar eu am învățat că netul nu-i plin numai cu prostii cum spun babele de la mine de pe stradă, că oamenii nu sunt toți răi,dar și că apele nu sunt toate limpezi, iar cărările șerpuite sunt multe.

S-au strâns aici 1077 articole și 12340 comentarii pentru care vă mulțumesc din suflet. Numai cei care n-au blog, nu știu cât de importante sunt comentariile. Îmi aduc aminte de primul coment  ce l-am primit de la cineva pe care nu-l cunoșteam personal. Doamne, ce bucuroasă am fost!  Îmi închipuiam cum arăta omul ăla, dacă-i fată sau băiat (că se semnase cu un nume ciudat ), aveam așa niste frământari ciudate legate de bietul om (și azi sper că a fost om, nu cine știe ce robot).

Mă mândresc cu oamenii care-mi citesc blogul și le spun azi că-i consider prieteni, pentru că mă cunosc (fie si numai din povești). Cu mulți dintre voi mă știu și față în față și unii chiar mi-au spus că-s exact ca pe blog  (încă nu știu dacă asta-i de bine sau de rău), dar oricum ar fi, e mare lucru că-s la fel.  Am încercat mereu să fiu eu, indiferent dacă vorbesc cu voi pe net (pentru că eu când scriu articolele astea, vorbesc cu voi, vă e clar, da?) sau față în față.

Mai nou, de când cu tema asta, la pagina despre mine se pot lăsa comentarii. Bine, nu mi-a scris nimeni nimic, dar eu tot mai sper să-mi spuneți acolo ceva, ce nu vă convine, ce să nu mai scriu sau din contră, despre ce să scriu mai des, ce v-a plăcut.

Acestea fiind spuse, declar deschisă poarta către cel de-al 4-lea an de blogăreală.

Tags: amintiri, blog, net, oameni, prieteni, trei ani de blogging

Prietenii din copilărie

Zilele trecute mi-am făcut ordine în fotografii. Nu, nu în folderele cu fotografii. Vorbesc de albume. Vorbesc de pagini cu fotografii lipite, de poze cu însemnări pe spate.  Cele mai multe în alb şi negru, tipărite pe o hârtie de foarte bună calitate, tăiate zimţat pe margine. Câtă migală…

Dintre ele îmi atrage atenţia, de data asta, una cu mulţi copii, toţi îmbracaţi în uniforme de gimnaziu. Vara.  1987. Târgovişte. În faţa cancelariei Şcolii Generale nr. 10. Vreo 30 de copii şi câţiva profesori. Zâmbeau. Toţi.

Pe al doilea rând, a treia de la stânga zâmbeam eu. Bine, era mai mult un rictus, pentru că oamenii ăia din poză erau a doua mea familie şi urma să ne despărţim în câteva zile.

I-am privit cu atenţie pe toţi şi după ce am petrecut vreo treizeci de minute  cu ochii la feţele atât de familiare acum 23 de ani şi am încercat să-i identific pe fiecare. Mi-am dat seama că ştiu şi azi exact cum îi cheamă, ştiu şi ce locuri ocupau în bănci, dar nu ştiu prea multe despre ce fac ei acum. Am fost o clasă de copii foarte buni şi foarte uniţi. Pentru că locuiam în apropierea şcolii, eram cu toţii prieteni înainte de a fi colegi. Am atâtea amintiri din perioada aia…

Am fost colegă la generală cu fostul procuror Cristian Panait, fost pentru ca s-a sinucis când si-a dat seama in ce lume murdara intrase. Am fost lângă el când s-a îndrăgostit de prima fată, dar eram foarte departe în ziua când a luat hotărârea de a-şi pune capăt zilelor. Păcat.

O fostă colegă şi prietenă e astăzi judecătoare la Curtea Supremă de Justiţie, alt coleg e un avocat foarte apreciat al baroului din Bucureşti.  Mai sunt vreo două fete despre care  ştiu că stau în oraş, în Târgovişte şi  au familii frumoase. Foarte mulţi însă au luat drumul străinătăţii. De curând am aflat ca un fost coleg a deschis un service auto  in oras dupa ce a lucrat cativa ani in strainatate. Nu-i rau.

Acum vreo 7 ani m-am întâlnit în Bucureşti  pe stradă cu fostul meu coleg de bancă din generală. Era uşor schimbat dar era tot el şi-s sigură că deşi nu ne-am văzut de ani, noi tot putem spune  că ne cunoaştem, aşa cum numai prietenii din copilărie se cunosc.

Aşa mi-e ciudă uneori că viaţa ne-a împrăştiat care încotro…

Tags: colegi, prieteni, scoala generala, Targoviste

Teacup

Ma joc de doua zile pe teacup. Nu, nu-i un joc, e un site nou, foarte interesant, despre carti. Cu toate ca eu il vad in primul rand ca pe un loc in care imi pot tine evidenta cartilor citite (ca sa le aduc la zi, imi va trebui ceva timp, asta e clar), asta nu e tot. Poti gasi acolo carti interesante pe care sa le treci la “vreau sa citesc” si astfel sa-ti fie mult mai usor atunci cand vei fi in dificultatea de a alege o carte noua.

Poti, de asemenea, sa citesti parerile celorlalti despre carti, ba poti scrie chiar si tu, propria-ti parere. Iti poti alege prieteni dintre utilizatori, cu care sa schimbi mesaje despre carti si nu numai, poti adauga carti noi, ce mai, e foarte misto. Cel putin eu asa il percep.

E adevarat ca fiind la inceput are nevoie de feedback de tot felul si am sa spun acum, si ce nu mi se pare ok acolo. Poate au mai spus-o si altii, dar n-am citit toate parerile despre site. De exemplu, pe prima pagina, acolo unde sunt afisate parerile despre carti scrise de utilizatori, apare doar titlul dat de autorul parerii, nu si titlul cartii. E adevarat ca apare imaginea cartii, dar o baba chioara ca mine nu desluseste cartile pe care nu le stie. Cred ca ar fi ok sa fie trecut si titlul cartii.

Ce nu mi se mai pare ok, este faptul ca nu poti vedea acolo undeva (sau poate poti dar eu n-am reusit sa gasesc) cand cineva iti trimite o cerere de acceptare ca prieten. Eu n-am reusit sa accept cererile decat din mail, ceea ce nu-i rau, dar e cumva peste mana.

 Nu m-am prins deocamdata nici care-i treaba cu cluburile, dar nu-i timpul trecut. 

In rest, imi place ideea de a bea ceai si a citi carti. V-ati prins ca undeva acolo, cineva are grija sa ne prezinte ceaiuri minunate, nu-i asa? Pai atunci de unde teacup?

Tags: carti, lectura, prieteni, site

Clabucetul e verde

Am facut fix  doua ore de la Aeroportul Baneasa pana la Brasov.

La aeroport l-am dus pe varul meu Georgian care pleca la sora lui Cristina, in Belgia. Initial am crezut ca vede el la Bruxelles inainte sa ajungem noi in Predeal. Din fericire drumul a fost mai mult decat liber si am ajuns fara se ne grabim deloc, in doua ore. Evident ca in lipsa cozilor infernale de la intrarea in Predeal, am ratat intrarea spre Clabucet si ne-am continuat drumul pana la Brasov. Era pacat sa venim la munte si sa nu vedem Brasovul.

Pana la urma dupa o ora petrecuta in orasul de sub Tampa ne-am intors si ne-am cazat. Undeva in dreapta se vad de pe terasa camerei crestele inzapezite. In mai putin de o luna va fi si plin de schiori drumul din fata complexului Le Chalet. Acum partia e verde.

As vrea sa mai scriu cate ceva, dar  am s-o fac mai tarziu, poate va arat si ceva poze, sa gasesc intai aparatul. Acum ma asteapata lumea la piscina. Deh, daca nu-i zapada, suferim ce sa facem.

Tags: familie, munte, prieteni, weekend, zapada

Visul

Azi am nevoie de un tălmăcitor de vise. Acum să vă văd!

Se făcea că am plecat în Scoţia, să ne petrecem o vacanţă, într-un vechi castel transformat în hotel de lux. Eram cu Sorin şi fetele plus prietena mea Carmen, datorită căreia ne hotărâsem noi să mergem acolo. Ea aplicase pentru un job de administrator de hotel şi după o perioadă lungă de interviuri şi teste, primise jobul.

Am ajuns acolo şi am fost întâmpinaţi de proprietarul locului, un tânăr foarte frumos şi atât de manierat încât de noi fetele ne uitam la el ca la soare, pentru că prea fuseseră ursitoarele darnice cu dumnealui.  El a recunoscu-o pe Carmen din prima şi i-a spus că este exact aşa cum şi-a imaginat şi că văzâd-o şi-a confirmat că făcuse alegerea cea mai bună hotărându-se la ea. Singurul lucru care îl făcuse să stea puţin în cumpănă înainte  de a se hotărî sa-i dea eu jobul, a fost faptul că i s-a părut un pic timidă, dar probabil că vor depăşi ei timiditatea asta împreună.

Am fost apoi cazaţi. Dacă la intrarea în castel nu am văzut nimic care să ni se pară extraordinar în afara  dimensiunilor impresionante ale hotelului, înauntru am rămas toţi cu gurile căscate. Era absolut copleşitor totul, iar ce mi-a rămas mie mai clar în minte au fost drumurile pe care trebuia să le parcurgem pâna în camere. Nu erau simple culoare sau scări ci trebuia să parcurgi întâi un labirint, să mergi apoi pe un buştean placat cu ceva aderent, să te strecori printr-o intrare mică şi să alegi una din uşile care iţi apăreau în faţa la un moment dat. Orice uşă alegeai, ajungeai de fiecare dată în camera în care te-ai cazat iniţial. Camerele erau mobilate exact ca în vechile castele, numai că totul părea nou şi foarte, foarte frumos. Geamurile dădeau spre o grădină suspendată sau cam aşa ceva, grădină din care venea sprea noi cântecul păsărelelor şi mirosuri demenţiale, de trandafiri, santal şi ambră.

Am coborât apoi în curtea interioară a castelului unde era animaţie mare şi unde luxul din interior nu ajunsese. Aici era un lac mare plin de nuferi, înconjurat de pescari cu cizme lungi care te îmbiau cu peşte proaspăt prins, pe care îl puteai da la fript în crâşma de pe mal. Mai era acolo o bodega în care puteai bea vin şi ţuică fiartă şi unde oaspeţii castelului făceau o gălăgie infernală şi-şi îmbiau copiii să se ducă la locul de joacă sau la  piscina acoperită de la parterul hotelului.

Undeva la  o masă retrasă,  Carmen vorbea cu gazda noastră şi după feţele lor discuţia era una de bun augur. Când am vorbit mai târziu cu ea  (tot în vis) mi-a spus ca-i place mult aici şi ca deşi are ceva de muncă pâna va pune totul la punct, ne aşteaptă şi în anul viitor să-i fim oaspeţi acolo.

Nu mai ştiu cum s-a terminat visul, dar de mult n-am mai avut un vis aşa de lung pe care să-l ţin şi minte.

Oare ce semnificaţie o avea povestea asta? Se mărită Carmen sau emigrază?

Tags: oameni, prieteni, Scotia, vise

Daruri şi premii

Pentru că săptămâna trecută am primit de la Ada premiul acesta:

şi azi de la Tanti Jeni acest cadou:

mă gândesc că aş face bine să le dau mai departe, că altfel cine ştie ce datorii mai strâng.

So, ambele premii merg la: Nicu, Coana Zoitzica, Beti, Ioana (ştiu că ţi-ai mai luat, dar daca meriţi, meriţi) şi mRcosmin. Aş mai vrea să dau premiul ăsta şi celor mai  noi şi mai drăguţi prieteni ai toanelor mele: weigela, malve si alex.

Update

Azi noapte am visat-o pe Vanda care îmi spunea că: “Nu cumva pe mine m-ai uitat?” Deci da, Vanda e şi ea printre câştigători. Oare cum de-am uitat-o?

Acestea fiind spuse, vă rog să va faceţi în continuare datoria, adică să le daţi cui credeţi voi că merită, daca aveţi chef şi timp, evident.

Tags: bloguri, cadouri, premii, prieteni

Aniversare

In 03.08.2009  s-a implinit un an de cand am inceput sa scriu pe blog. Am ratat data evident, da’ ce va asteptati de la o baba senila ca mine. Important e ca ţiu inca minte lucruri, cu o marja de eroare de 3 zile.

Primul data am scris  gradina zoologica si de atunci am mai fost cca 400 de posturi.

Multi au spus ca ma voi plictisi repede, ca ce castig daca scriu pe blog, de ce-mi pierd timpul, etc…. Vreau sa va spun ca scrisul asta pe blog este unul dintre cele mai misto momente ale zilei.

Nu am inceput blogul ca sa castig ceva, nu l-am inceput nici ca sa-mi pierd timpul, ci pur si simplu din pasiune pentru scris, pentru socializare si nu in ultimul rand, pentru a pastra undeva amintiri.

Mi-am facut in anul asta multi prieteni noi si cand spun prieten nu fac nicio hiperbola. Sunt oameni cu care imi face placere sa vorbesc sa ma intalnesc, sa-i citesc (pe cei care scriu undeva) si la care sunt sigura ca pot apela in caz de nevoie.

Nu mi-am pierdut nimic din entuziasmul de la inceput si nici nu cred ca se va intampla asta prea curand.

Va multumesc tuturor celor care ati trecu pe aici in timpul acesta si va astept sa-mi treceti pragul si in continuare.

P.S. Pentru cei care trec pe aici si nu scriu comentarii, azi e timpul sa o faceti. Multumesc totem si sper sa-ti urmeze si altii exemplu. Evident ca nu-i musai sa ma laudati.

Tags: aniversare, blog, prieteni

Pisica noastra

Acum doi ani fetele isi doreau mult un suflet de animal care sa le anime curtea. Mama nu suprorta cateii si cum pisic mai avusesem si-i stiam metehnele, ne-am hotarat pentru acesta din urma.

Cum noi stam la casa, se presupune ca pisicul urma sa iasa din casa asa ca trebuia sa luam un pisic vagabond, caruia sa-i fie usor sa socializeze cu pisicile de prin vecini. N-a fost sa fie.

A venit sotul intr-o zi cu un pui de bisica birmaneza, absolut adorabil. I-am luat tot ce-i trebuia si am inceput convietuirea la comun. Am stabilit ca e fetita si i-am pus numele Sisi.

Au trecut de atunci doi ani, intre timp am aflat ca e baiat, insa numele i-a ramas tot Sisi. Evident ca pisicul isi face veacul mai mult pe afara si vine seara jumulit si jigarit. Trebiue pieptanat, hranit, mangaiat. E un fel de crai in cartier, pentru ca e cel mai frumos pisic din gasca.

Fetele il iubesc, dar acum vor si un caine. No way, deocamdata!

Tags: animale, pisici, prieteni